Monica Ghiurco este genul de om care nu trece neobservat. Nu doar pentru că o recunoști ușor de la TVR, unde și-a construit în timp o carieră solidă, ci mai ales pentru felul în care îmbină naturalețea, curajul și seriozitatea în tot ceea ce face.
Cu peste 20 de ani petrecuți ca jurnalist la TVR, Monica a fost mereu acolo unde era nevoie de o voce fermă, dar echilibrată – fie că a moderat dezbateri politice tensionate, fie că a readus în prim-plan adevăruri dureroase despre trecutul nostru recent.
Dincolo de lumina reflectoarelor, este un om cald, atent la detalii și sincer. În rândurile de mai jos, ne oferă o privire onestă asupra carierei sale, a valorilor care o ghidează și a micilor bucurii ce o încarcă zi de zi. O conversație despre verticalitate, memorie, identitate și... omenie.
Ai o carieră impresionantă în televiziune, cu peste două decenii petrecute la TVR. Care a fost momentul în care ai simțit că jurnalismul este drumul tău?
Monica Ghiurco: Momentul venirii mele la București a fost determinant pentru ce a urmat în viața și cariera mea – mai exact, concursul național câștigat atunci m-a făcut să aleg acest drum.
Ai realizat și moderat numeroase emisiuni interesante. Există una anume care ți-a rămas aproape de suflet sau care ți-a schimbat perspectiva asupra lumii?
M.G.: Fără îndoială, „Moștenirea clandestină” este cel mai provocator proiect al meu, pentru că a fost bulversant prin perspectivele multiple și inedite pe care mi le-a deschis asupra evenimentelor istorice pe care le trăim și despre care știam atât de puțin. Mi-a și adus cele mai mari satisfacții profesionale, deci a meritat tot efortul. Dar nu am cum să uit de „Agenda politică”, talk-show-ul de început al meu, în care am învățat să descifrez ce se întâmplă, de fapt, dincolo de declarațiile și acțiunile politice, „școală” ce a culminat cu momentul decembrie 2004, emisiunea „Destinația Cotroceni”, în care s-au confruntat liderii politici de atunci și care m-a făcut „celebră” prin ingratul rol de a le pune candidaților cele mai incomode întrebări. De fapt, cele care contează...
Într-o eră în care informația circulă cu o viteză amețitoare, cum îți menții echilibrul între dorința de a informa corect și presiunile de a face audiență?
M.G.: Nu sunt deloc incompatibile cele două obiective, care, în opinia mea, ar trebui urmărite deopotrivă. Iar viteza informației nu face decât să ne ascută simțurile, să ne mențină adrenalina la cote mari. O fi rău? Nu neapărat. Mie îmi place ritmul în care ne exercităm profesia, cu condiția să nu ne pierdem capul între adevăr și manipulare. Condiția primordială pentru păstrarea echilibrului este documentarea riguroasă a fiecărui subiect. Și, evident, evitarea oricărei urme de patimă în ceea ce facem. Cu calm și la rece, așa trebuie lucrat, zic eu.
În documentarul „Moștenirea clandestină”, ai readus în atenție episoade sensibile ale istoriei recente, pentru o mai bună înțelegere a trecutului nostru. Ce te motivează să rămâi o voce care susține consecvent valorile naționale și memoria colectivă?
M.G.: Satisfacția de a ști cine sunt și ce rost am pe lumea asta și conștiința că fac ce trebuie. Nu se compară cu nimic de natură materială. Nu aș putea trăi fără să îmi pun asemenea întrebări esențiale. Cred că ține de un soi de mândrie totuși smerită, mai degrabă o asumare, pe care ți-o dau rădăcinile, apartenența la un neam și la un pământ. Dacă am renunța la toate astea, am fi nimic. Și pentru că noi toți suntem suma acumulărilor celor dinaintea noastră, cu bune și cu mai puțin bune, rămânem permanent datori să fim reperul corect pentru cei mai tineri.
Dacă ar fi să faci un documentar despre România de astăzi, care ar fi titlul și tema centrală?
M.G.: Greu de spus, ceva de genul „România la răscruce”... Nu știu dacă ar încăpea tot ce trebuie spus într-un asemenea film, pentru că trăim vremuri de o complexitate înspăimântătoare, în care cuvântul de ordine pare să fie incertitudinea. Dar finalul ar fi optimist.
Dincolo de camerele de luat vederi și reflectoare, cine este Monica Ghiurco? Ce îți aduce bucurie în viața de zi cu zi?
M.G.: Să știi că am avut curiozitatea să întreb AI-ul cine este Monica Ghiurco. Am primit un răspuns foarte elaborat, din care am fost bucuroasă să aflu că, citez, „Monica Ghiurco este o figură bine cunoscută și respectată în media românească, cu o carieră remarcabilă la TVR. Imaginea ei publică se bazează pe credibilitatea oferită de maturitate profesională, experiență în emisiuni principale și implicare în decizii editoriale majore.” Cam așa ceva sunt și acasă, pentru că nu suntem două, ci doar una și bună, nu?... Lăsând gluma și orgoliul profesional deoparte, trebuie să recunosc că mă străduiesc permanent să fiu un om bun, un prieten săritor, vesel, optimist, un suflet ce alină, atât cât poate, suferințele sau angoasele altora. Și neapărat o companie tonică pentru ceilalți, pentru că fără o astfel de atitudine n-aș fi eu. Mă bucur inclusiv de vremea ploioasă de toamnă, sunt încântată de bucuriile celor din jur, sau chiar de un film bun sau de o carte. Pentru mine, micile bucurii fac marile fericiri.
Într-o profesie care cere atât de multă energie și prezență, cum reușești să păstrezi liniștea şi armonia acasă?
M.G.: Foarte simplu. Nu amestec planurile. De fapt mă străduiesc, pentru că niciodată nu voi putea spune că am reușit. Dar e important măcar să-ți propui asta.
Dacă ai avea o zi întreagă doar pentru tine, fără nicio obligație, cum ți-ar plăcea să o petreci?
M.G.: Călătorind sau măcar hălăduind prin oraș, privind oamenii și pierzându-mă în mulțime. Adică, explorând.
Care a fost cea mai frumoasă lecție de viață pe care ai primit-o – nu dintr-o carte sau din profesie, ci dintr-o întâmplare personală, poate chiar aparent banală?
M.G.: Nu știu care e cea mai frumoasă, pentru că sunt multe, fiecare zi îți aduce învățături de minte și de suflet. Dar cred că una dintre cele mai puternice este lecția pe care am primit-o din prima întâlnire și primul dialog pe care l-am avut cu un veteran al pușcăriilor comuniste, Octav Bjoza, un domn de o rară noblețe sufletească și un caracter extrem de puternic, un om care a reușit să îndure dureri și suferințe cât pentru alte câteva vieți doar având credință nestrămutată în Dumnezeu. În raport cu o astfel de experiență de viață, povestită cu seninătatea unui martir care și-a iertat călăii, orice altceva devine nul, insignifiant, de-a dreptul pueril.
Ce ai învățat cel mai valoros despre tine în ultimii ani?
M.G.: Că atunci când mă încearcă gândul că nu mai pot, abia atunci încep să dau ce e mai bun. Și că oamenii au încredere în mine, iar asta e cel mai important lucru. Și că nu-mi pot permite să-i dezamăgesc, iar asta mă obligă foarte mult.
