Casa cea mare era puțin urcată pe deal, și abia dacă aș fi zărit-o prin ninsoarea deasă dacă n-ar fi împodobit-o sus, chiar deasupra acoperișului, o stea mare, mare de tot, cu luminițe aurii.
Drumul îngust, prin omătul moale și afânat, trecea prin vadul unui râu, și o clipă mi s-a strâns inima. La urma urmei drumul, ca orice drum, ar fi putut fi greșit, și se lăsa noaptea...
Credit foto: Cristina Oancea, realizator de emisiuni TVR
Dar deasupra drumului, pe deal unde ar fi putut fi o casă, se zărea o stea, o stea mare. Și prin ferestrele luminate se auzeau glasuri vesele și cunoscute.
Șezătoare la Mărișel / Credit foto: Cristina Oancea, realizator de emisiuni, TVR
La casa lui Toader și a Mariei se adunaseră oamenii pentru o șezătoare...
Să fi fost vreo 15 - 20 de oameni, femei și bărbați, tineri dar cei mai mulți nu prea tineri. Purtau portul frumos al Apusenilor, și pe furci se ghemuia lână sau poate cânepă, așteptând cuminte să-i vină rândul printre degetele iuți și să devină fir pe fus, cum eu nu mai văzusem niciodată ... și în câteva clipe, timpul și-a strâns poalele și ne-am găsit într-un sat dintotdeauna, într-o șezătoare din vremea veselă a tinereții lor...
Acum eu nu știu dacă mâinile erau pricepute sau nu, că nu mă pricep la tors nici la țesut, dar așa păreau. Și nici nu știu dacă vor ieși cămăși din cânepa aia, dar veselia era mare, și poveștile ce se zic de obicei la șezătoare se îmbinau tare frumos cu poveștile despre cum era, cum trebuia să fie de obicei o șezătoare, despre șezătoarea în sine... Iar printre colindele ce se cântă la șezătoare, se mai nimerea și câte o poveste din ziua de azi...
Să mi se fi părut mie, sau câte o pereche de ochi se umezea când în colinde venea vorba de fete sau feciori plecați departe ?...
Privesc mâinile harnice ale Mariei. Mâinile ei știu să facă atâtea... când am venit prima oară aici, am privit-o făcând cozonaci. Suntem de o vârstă, și mă face să mă întreb : oare mâinile mele știu să facă vreun lucru ?
Credit foto: Cristina Oancea, realizator de emisiuni TVR
Privesc cele câteva fire albe care îi luminează, ca niște raze, chipul zâmbitor. Mă gândesc că într-o zi, când va rândui Dumnezeu, o să fie o bunică tare frumoasă.
Ochii tineri cătau la mâinile bătrâne, ca să le învețe meșteșugul.
Ochii mei au întâlnit însă și priviri ale altor ochi, ochi bătrâni...
Priveau dincolo de mine, în oglinda altui timp. ”Tu să spui ce-ai văzut, maică, să spui că e adevărat”, strigau ochii bătrâni ochilor mei plini de mirare, și eu vă spun, e adevărat...
Credit foto: Cristina Oancea, realizator de emisiuni TVR
Am văzut o șezătoare adevărată. Adevărate erau și bucuria, și dragostea care leagă între ele generațiile. Adevărată și vestea cea bună a nașterii de la Viflaim pe care o poartă colindătorii. Adevărat, încă, Slavă Domnului, satul românesc.
Ninge, și ne îndepărtăm în noapte. După ce trecem, prin vad, pârâul, liniștea se așterne, glasurile nu se mai aud, doar steaua cea mare se mai ghicește, o vreme.
Lăsam în urmă o zi frumoasă, una dintre cele mai frumoase zile de filmare în Apuseni.
Ziua celei dintâi ninsori...
Credit foto: Cristina Oancea, realizator de emisiuni TVR
***
Așa arăta, în însemnările mele de acum zece ani, o zi de decembrie într-un sat de pe culmile Apusenilor. Și așa a rămas de atunci încoace în sufletul meu Vremea Colindelor, care începe odată cu postul Crăciunului și acolo, la Mărișel, se încheie în glorie cu junii, ceata de flăcăi colindători.
Filmam pentru un documentar numit chiar așa, „La vremea Colindelor”, din seria Rezistența prin Cultură - un proiect de valoare care a adunat zeci, poate sute de pagini de autentică rezistență românească în perioada comunismului, și în care am avut onoarea să înscriu și eu câteva chipuri.
Vă invit să urmăriți o ediție a emisiunii Rezistența prin cultură, dacă doriți să aflați – sau poate să vă aduceți aminte - ce costuri implica în 1968 un colind de Crăciun. Nu în anii 80, nici în anii 50 – ci în 1968, socotit de mulți istorici un moment de deschidere maximă a regimului totalitar. În care doar ușa blocului o afli încuiată, ca să nu poți evita discuția cu cei doi în costume negre...
Nu, nu eram nici eu pe lume în 1968. Le dau crezare celor ce au petrecut o noapte la Securitate pentru bucuria câtorva „ore de firesc” și a mărturisirii. Și celor care au studiat o viață întreagă absurdul și nedreptatea unui regim de forță.
Șezătoarea de la Mărișel a fost o surpriză. Ea nu făcea parte din scenariul meu, ci din realitatea satului transilvănean și din timpul special al Bucuriei ce precede Nașterea Domnului. Una din revelațiile vieții mele profesionale care mi-a permis să înțeleg cum am putut ieși atât de luminoși dintr-o jumătate de veac de întuneric în nopțile dinaintea Crăciunului din 1989.
Bucurați-vă de vremea colindelor, dragii mei! Și prețuiți-vă cum se cuvine Crăciunul și Libertatea!
***
