Perioada de izolare la domiciliu este un bun prilej pentru reflecţie şi retrăirea unor amintiri. Cristina Lascu vă prezintă în continuare portrete ale unor muzicieni cu care a avut privilegiul de a se întâlni la Festivalul Enescu.
ARTA LUI MAURICE BEJART
Ediţia din 2007 a Festivalului Enescu a prilejuit reîntâlnirea cu celebra companie “Bejart Balett Lausanne” şi cu Gil Roman, dansatorul preferat al lui Maurice Béjart în ultimii 25 de ani ai vieţii sale. Cele două reprezentaţii cu spectacolul “L’Amour – La Danse” au căpătat o valoare simbolică, fiind un fel de cântec de lebădă al marelui coregraf francez, care tocmai ce trecuse în eternitate.
De fapt, „L’Amour - La Danse” este un „Best of Bejart”, reprezentând chintesenţa creaţiei sale, întinsă pe o jumătate de secol. Muzica spectacolului acoperă o gamă foarte largă de stiluri, de la cea clasică - Stravinski, Berlioz, Mozart, Strauss - la cea modernă: Mikis Theodorakis, Jacques Brel, Queen şi chiar U2, precum şi muzică tradiţională din Ciad. Baletele lui Béjart sunt manifeste ale unei idei politice sau filozofice şi, mai ales, ale unei grandioase viziuni asupra dansului, în care dansul e un ritual colectiv - mistic, erotic, politic - expresie a forţei vitale instinctive a omului.
„Romeo şi Julieta”, pe muzică de Berlioz, şi „Pasărea de foc”, pe muzica lui Stravinski, sunt două exemple concludente în acest sens. Alături de tema renaşterii prin iubire apare şi motivul Păsării Phoenix, ce renaşte din propria-i cenuşă.
Atras de filozofiile orientale încă din copilărie, datorită tatălui său, filozoful Gaston Berger, care studiase şi limbile asiatice, Béjart a creat o serie de lucrări ce propun o abordare a culturilor orientale, reinterpretate prin prisma celor occidentale: Messe pour le Temp Present (1967) pe muzică tradiţională indiană şi japoneză, Bakhti (1969) - o apropiere de civilizaţia hindusă şi muzica sa, balet structurat în trei pas de deux, Golestan (1973) - un omagiu culturii iraniene şi muzicii sale populare, Heliogabale (1976) în care, pe muzică tradiţională din Ciad, muzică de Bach, Verdi (e vorba de o arie din Macbeth cântată de Maria Callas) şi Nino Rota, se dezvoltă o serie de invenţii coregrafice inspirate de acelaşi context asiatic, evocând o lume păgână, Sept danses greques (1983) pe muzica lui Mikis Theodorakis, Kabuki (1986) pe muzică de Mayzumi Toshiro, coregrafie dedicată tradiţiilor Japoniei. Nu se poate să nu menţionez dintre lucrările abstracte, pe muzică de avangardă, creaţii ca Nomos Alpha (1969) pe muzica lui Yannis Xenakis, balet creat pentru Paolo Bortoluzzi, Stimmung (1972) pe muzică de Karlheinz Stockhausen, sau Brel et Barbara, pe cântecele cântate de Jacques Brel şi Barbara, pus în scenă, în 2001, la Lausanne.
Cristina Lascu
sursa foto: YouTube
***
Aici puteți accesa:
Amintiri despre Alexander Melnikov;
