Eva Maria Șimon este directorul Editurii de Presă şi Carte Românească "NOI" din Jula (Gyula), Ungaria și redactorul-șef al săptămânalului "Foaia românească".

 

Deși și-a dorit încă din liceu să devină profesor a descoperit că poate face mai multe lucrând în presa de limba română din Seghedin.

"M-am născut în anul 1970, în cel mai românesc sat din Ungaria, în Micherechi (pe ungureşte: Méhkerék), un sat cu 2000 de locuitori, aflat în sud-estul Ungariei, în judeţul Bichiş (Békés), lângă graniţa cu România. Şcoala generală am făcut-o în satul meu natal, unde funcţionează o singură şcoală, cea românească. În anii 1970-80, la şcoala din Micherechi, precum şi la grădiniţă, toţi copiii ştiau româneşte, învăţând limba română încă din familie. Dar se vorbea un grai bihorean, cu multe ungurisme, astfel că şcoala şi mai târziu liceul au fost instituţiile care ne-au învăţat să vorbim "frumos" româneşte. Studiile medii mi le-am făcut la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Jula (Gyula), singurul liceu românesc din Ungaria, unde am îndrăgit foarte mult limba şi literatura română şi limba şi literatura maghiară, astfel că mi-am dorit să devin profesor de română şi maghiară."

A fost apoi studentă la Facultatea Pedagogică a Universității din Segedin (Szeged), la secțiile română și maghiară. În timpul facultății a început colaborarea cu Redacția în limba română a Televiziunii Maghiare și cu Radiodifuziunea Maghiară din Seghedin și așa, visul de a deveni profesor a făcut loc dorinței de a lucra în presă.

"Deja când eram redactor de radio am iniţiat emisiuni pentru generaţiile mai tinere şi, în paralel, am înfiinţat şi am redactat revista "Liceenii" a Liceului "Nicolae Bălcescu" din Jula. În anul 2000 am luat o mare hotărâre, schimbând presa electronică pe cea tipărită, o mare pasiune a mea, iar de la 1 martie 2000 am devenit redactor-şef al săptămânalului "Foaia românească" şi director al Editurii de Presă şi Carte Românească "NOI" din Jula. În acest fel m-am reîntors "acasă", în oraşul Jula, unde funcţionează majoritatea instituţiilor româneşti din Ungaria, şi aproape de Micherechi şi de familia mea, căreia îi datorez tot ceea ce sunt eu până în ziua de azi.

Părinţii mei, la fel ca bunicii mei, au fost români simpli de la sat. Bunica mea îmi spunea că eu şi cei trei fraţi ai mei suntem a şaptea generaţie în familia noastră, care ne naştem în acest sat. Nu ştiu cum a făcut aceste calcule, din păcate nu mai trăieşte ca s-o pot întreba. Doar îmi zicea că strămoşii noştri de acum şapte generaţii au venit în Micherechi de undeva din România de azi. Nu am reuşit să găsesc acel strămoş, dar cred că după atâta timp nici nu mai contează. Mă consider româncă get-beget din Micherechi. Fac parte dintre românii băştinaşi din Ungaria, care niciodată nu am plecat şi nu am venit de nicăieri. De la părinţii mei am primit o gândire echilibrată, sentimente identitare româneşti solide şi o dragoste mare faţă de limba mea maternă. Am mai primit dorinţa şi conştiinţa de a fi membru util al comunităţii etnice din care fac parte."

Jocurile copilăriei din perioada anilor ’70 se împleteau cu ajutorul dat părinților și bunicilor la serele de legume din Micherechi.

"Suntem patru fraţi la părinţi. Am trăit în aceeaşi curte cu bunicii din partea tatălui, iar la evenimentele mai importante din viaţa familiei am avut în jurul nostru multe rude şi vecini foarte buni. Cultivarea castraveţilor în sere a adus bunăstarea pentru locuitorii satului, care cu foarte, foarte multă trudă (până în zilele de azi) au reuşit să-şi asigure un trai prosper, să-şi construiască case frumoase, să-şi cumpere maşini, dar ceea ce cred că este şi mai important: micherechenii au înţeles că banii nu au nicio valoare dacă nu investesc în pruncii lor şi pentru a-şi trimite copiii la studii cât mai înalte. Așa că, sute de tineri din Micherechi au făcut studii superioare şi au obţinut diplome universitare, doar numărul medicilor cu origini în Micherechi este în jur de o sută, cred că numărul celor cu diplomă de profesor trebuie să fie undeva în jur de 200. Şi ce este foarte important: aceşti intelectuali nu au uitat niciodată de unde au plecat!"

Pasiunea pentru jurnalistică a adus-o pe Eva Maria Șimon în redacția celei mai importante publicații de limba română din Ungaria – Foaia Românească. Prima revistă a românilor din Ungaria de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost fondată de Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, în anul 1950 (cu un număr de probă), apariţia permanentă a precursorului "Foii" de azi fiind datată din 15 ianuarie 1951.

"Consider că redacţia "Foii româneşti" este un important atelier de creaţie intelectuală, care acordă atenţie maximă îngrijirii şi transmiterii limbii române în rândul comunităţii româneşti din Ungaria şi întăririi identităţii naţionale române. Ziarul nostru s-a născut la Jula, în sânul comunităţii româneşti, primii autori fiind puţinii intelectuali români de atunci, profesorii liceului românesc înfiinţat cu doi ani înainte, în 1948. (Se ştie că după 1920, marea parte a intelectualităţii române din Ungaria de azi a trecut şi s-a stabilit în România, în primul rând preoţii ortodocşi şi dascălii care şi-ar fi dorit unirea cu România şi din aceste motive au fost persecutaţi de autorităţile maghiare.) "Viaţa julană" a revistei în limba română, care atunci se numea la fel ca ziarele celorlalte naţionalităţi din ţară, Libertatea Noastră, nu a fost prea lungă, deoarece după evenimentele revoluţionare din toamna anului 1956, redacţia a fost mutată la Budapesta, unde a funcţionat până în anul 1971. În vara acelui an, pe 1 iulie, redacţia ziarului "Foaia Noastră" (titlul pe care l-a purtat revista din 1957 până în 1991) revine la locul de baştină, la Jula. Acesta a fost un moment foarte important al presei româneşti, deoarece s-a constituit un colectiv redacţional din membrii comunităţii istorice, când marea majoritate a jurnaliştilor erau fii ai acestei comunităţi băştinaşe, înainte mulţi jurnalişti fiind de etnie maghiară cu origini din România. Între 1991-97 a fost o perioadă de căutări şi schimbări şi în viaţa revistei, modificându-i-se formatul şi titlul în "Noi" şi apoi "Noi. Românii din Ungaria". Începutul anului 1998 aduce după sine o nouă schimbare în titlul revistei, într-un fel o revenire la cel mai îndrăgit nume: "Foaia:", dar de această dată cu întărirea caracterului naţional românesc, revista fiind rebotezată "Foaia românească", titlu pe care îl păstrează până azi."

Românii din Ungaria, ca de altfel toți cei care trăiesc în comunitățile istorice din jurul României, au avut mereu granița… la un pas de casele lor.

"Mulţumesc lui Dumnezeu că o mare parte a vieţii mele am trăit-o deja, aşa că am putut să nu dau mare atenţie graniţelor. Odată cu apariţia şi utilizarea internetului, pentru mine a dispărut graniţa dintre România şi Ungaria. Cu toate că mi-am trăit o mare parte a vieţii în două localităţi – Micherechi şi Jula – lipite de graniţa româno-maghiară, relaţii de rudenie nu am mai avut cu nimeni în România. Până în anul 2003, când m-am căsătorit cu soţul meu, Adrian Şimon, din Arad, iar prin familia şi rudele lui, acum şi eu mă pot mândri că am neamuri în România. Prin aceste relaţii de rudenie, eu mă simt că sunt acasă în România. Și aici ar trebui să punctez ceva important: port cu mare bucurie şi mândrie ia românească la evenimente şi la sărbători importante. Mai ales pentru că mi-au fost dăruite de către soţul meu, cu care m-am căsătorit în Catedrala Ortodoxă "Sf. Nicolae" din Jula, îmbrăcaţi în port popular românesc!

Încă înainte să mă căsătoresc cu soţul meu, mi-am făcut mulţi prieteni în România cu care am corespondat regulat, de la care am învăţat foarte mult atât limba română, cât şi istoria, cultura românească. Să fii român în afara României nu este întotdeauna un lucru uşor, deoarece trăim într-un mediu străin trebuie să depunem eforturi zilnice pentru a nu ne uita limba, cultura, tradiţiile. Eu mi-am creat în jurul meu un mediu şi un cămin românesc, în care mă simt foarte bine şi pe care îl respectă şi prietenii noştri maghiari.

În viaţa mea profesională însă, vă spun sincer, de multe ori am obosit să mă tot prezint şi să explic că sunt româncă din Ungaria, din cea mai vestică extremitate a poporului român, nu am venit de nicăieri. Cred că ar fi mai uşor să enumăr ce nu am făcut încă, decât ce şi câte activităţi am făcut până acum pentru promovarea culturii şi limbii române. Fiind şi membru în Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, cea mai veche organizaţie civilă românească din Ungaria, m-am implicat în nenumărate acţiuni româneşti: organizarea de tabere pentru copii, serate literare, manifestări culturale, spectacole teatrale, concerte de muzică uşoară sau populară, am editat mai multe cărţi în limba română, colaborez de două decenii cu ambasada din Budapesta şi cu consulatele generale (din Seghedin şi Jula) ale României în Ungaria, cu Institutul Cultural Român Budapesta, public articole în ziare maghiare despre comunitatea din care fac parte, dar uneori şi despre România şi cultura românească."

Ce ar trebui să facă România pentru românii din comunitățile istorice din jurul țării și, în mod special, pentru românii din Ungaria?

"Este o întrebare grea, cu răspuns dureros. Până în 1990, comunitatea românească din Ungaria a fost cam uitată de Țara-Mamă România, iar regăsirea de după 1990 nu este una fără probleme. România, o ţară înconjurată de comunităţi istorice mai mari sau mai mici de români, nu are nici în ziua de azi o politică bine definită pentru ajutorarea acestora. Odată cu creşterea numărului diasporei româneşti din vestul Europei, românii istorici din Serbia, Ungaria, Bulgaria şi Ucraina au devenit din copii abandonaţi nişte copii vitregi, care tot timpul au doar pretenţii faţă de România. Vă spun sincer că de multe ori m-am simţit ca un cerşetor la porţile autorităţilor din Bucureşti şi având parte de o dragoste unilaterală.

Publicaţia pe care o conduc se confruntă de mai bine de zece ani cu probleme serioase de finanţare, deoarece Ungaria asigură o sumă înjumătăţită pentru "Foaia românească" decât pentru celelalte săptămânale ale naţionalităţilor. Am cerut de nenumărate ori de la diferiţi factori decizionali ca România să completeze cealaltă jumătate. Promisiuni am avut, dar fapte niciodată. Da, o redacţie poate funcţiona şi cu 1 sau 2 ziarişti, dar niciodată nivelul acelui ziar nu va fi de aceeaşi calitate ca şi când ar fi scris de mai mulţi jurnalişti. De două decenii, de când răspund pentru "Foaia românească" am pregătit numeroşi jurnalişti, dar din cauza salariilor proaste toţi pleacă. Îmi doresc foarte mult să se înţeleagă că un colectiv de mai mulţi jurnalişti români într-o redacţie din afara României este o pepinieră de cultură românească, este o echipă de oameni care cultivă şi răspândeşte limba română într-un mediu străin. Menirea unui jurnalist român în afara României este complexă şi mai grea, dar părerea mea este că şi mai nobilă, decât a unui jurnalist din ţară.

Iar pentru românii care trăiesc la un pas de Țara Mamă, dar și pentru cei din lumea largă, nu vreau să spun vorbe mari, doar ca fiecare, prin exemplul său personal, să se străduiască să-şi creeze o Mică Românie acolo unde trăieşte. România nu înseamnă vreun partid politic, nu înseamnă părerile negative ale altor naţiuni. România este limba şi cultura română, este trecutul şi viitorul românilor."

Interviu realizat de Aura Dobre