„Nici n-am ieşit bine din cele opt săptămâni de însingurare, că au şi început să-şi facă loc patimile mărunte, competiţia pentru nimic."
„Lumea: Eu sânt fapta şi plăzmuiria a viacinicului Împărat şi sânt grădină plină de pomi plini de roadă (...); şi sânt 7207 ani de când întru acest chip frumos Domnul m-au meşteşugit şi mă ţiiu cu oamenii şi oamenii cu mine.
Înţeleptul: (...) Petriaceria ta cu oamenii şi oamenii cu tine, deşertare şi amăgeală iaste. Iară pentru a anilor vechime mult mă mir atâta că eşti de amăgitoare, minciunoasă şi şugubaţă cum te Dumnedzău rabdă şi nu te, cu un cias mai înainte, prăpădiaşte?”
(Dimitrie Cantemir – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea.1698)
Am crezut pe la începutul acestei perioade că izolarea ne va face să ne apropiem unii de ceilalţi pur şi simplu din dor. Am crezut că ne va apropia pe fiecare de esenţa binelui, identificat fiind pentru credincioşi în Dumnezeul religiilor monoteiste ori, pentru alţii, în zeităţile venerate de-a lungul şi de-a latul lumii, iar pentru atei, în valorile etice. Dar nici n-am ieşit bine din cele opt săptămâni de însingurare, că au şi început să-şi facă loc patimile mărunte, competiţia pentru nimic, goana recuperatorie a bunurilor şi a poziţiilor ierarhice aflate într-un fragil stand-by ori, de-a dreptul, pierdute. Dintr-odață, aroganţa, dispreţul faţă de celălalt au reînviat. Din nou creştinii, pentru că au îndrăznit să ceară şi redeschiderea bisericilor simultan cu celelalte instituţii, au devenit ţinta ridiculizării, a culpabilizării, a sarcasmelor.
Să se deschidă, ba să nu se deschidă!
Secolul acesta al hipertehnologiei, al celor mai îndrăzneţe descoperiri şi ipoteze ştiinţifice pare să nu mai găsească loc şi îngăduinţă pentru omul credincios, căruia nu-i mai acordă nici beneficiul acceptării.
Cantemir vorbeşte despre alegere. Pe de o parte este „trupul” reprezentat de omul aparţinând lumii trecătoare cu toate ale sale – bogăţie, putere, slavă, stăpânire – magnus mundus – în care, în loc de Dumnezeu, acesta se închină Norocului, zeitate capricioasă care îşi poate schimba preferinţele pe neaşteptate.
Pe de altă parte se situează „sufletul” văzut ca realitate absolută de omul care trăieşte în orizontul lumii veşnice, promisă ca urmare a vieţuirii pentru ceilalţi prin fapte milostive, austeritate şi bunătate.
În această controversă, Cantemir, autentic arbitru pe placul veacului nostru, propune calea moderaţiei. Îndeamnă omul să se bucure de binefacerile lumii, obţinute prin căi cinstite, dar cu măsură şi cu grija de a nu respinge printr-o asceză nemăsurată tocmai darurile pe care Dumnezeu ni le-a făcut din dragoste. Era de ales calea prin care omul ar fi putut să se împace şi cu lumea, şi cu Dumnezeu, prin iubire şi înţelepciune, punând pază gurii, poarta gândurilor rele. Şi prin îngăduirea celorlalţi. Aş adăuga şi eu, a creştinilor de astăzi.
Povestea de Pateric de astăzi îl are ca protagonist pe Avva Matoes, un călugăr care a practicat o asceză moderată şi îndelungată în locul uneia dure şi scurte, în Peninsula sinaitică.
Într-o zi, un frate l-a întrebat ce ar fi putut face fiindcă limba nu-i dădea pace şi atunci când stătea între oameni n-o putea ţine în frâu, iar ea judeca şi condamna orice faptă bună ar fi făcut un alt frate. „Dacă nu te poţi înfrâna, fugi în singurătate. Cine locuieşte cu fraţii nu trebuie să fie colţuros, ci rotund, ca să se rostogolească pentru toţi.” Apoi i-a mărturisit: „Nu din virtute locuiesc eu singur, ci din slăbiciune. Puternici sunt cei care locuiesc printre oameni.”
Concluzia o trage fiecare. Aşa e în Pateric.
Un articol de Cristina Andrei
