"Învierea între sirene și cântec de păsări". Un articol semnat de Cristina Andrei.
Învierea de anul acesta s-a petrecut ca într-un vis al Sfântului Francisc din Assisi. În absenţa oamenilor de pe străzi şi din biserici, întreaga creaţie şi-a celebrat în linişte Tatăl. În vreme ce noi, creştinii ortodocşi, greco-catolici şi protestanţi, închişi în casele noastre, am aprins în ferestre pâlpâitoare flăcări de lumânare luate pe fugă din candelele voluntarilor care au alergat pe străzi în seara Sâmbetei Mari ca să aducă vestea cea bună a pogorârii Luminii sfinte, “Sora Lună” şi stelele, “fratele Vânt”, aerul şi norii şi azurul liniştit, “mama Pământ” care a rodit flori şi ierburi ce au înmiresmat noaptea, privighetorile care au cântat Domnului pline de bucuria Învierii, L-au slăvit netulburate pe Împăratul lumii în deplină pace şi libertate.
Pentru a crede, oamenii cer mereu semne şi minuni. În absenţa lor, în modernitate, credinţa are un caracter potenţial şi trebuie probată ştiinţific. E, mai degrabă, o concesie făcută raţiunii şi deopotrivă lui Dumnezeu. Dar, ceea ce s-a întâmplat în noaptea de Paşti a acestui an, când am îngânat singuri în case şi în balcoane troparul Învierii, cred că ar trebui socotit un semn. Un semn al necesităţii schimbării atitudinii noastre în raport cu tot ceea ce ne înconjoară, în raport cu semenii noştri.
Paştele este sărbătoarea trecerii. Dacă cel evreiesc, abia încheiat, a celebrat “trecerea” (Pesah) de la robie la libertate, Paştele creştin simbolizează “trecerea” de la moarte la viaţă. De la existenţa fără sens, limitată în hotarele cotidianului, ale graniţelor văzutului, concretului, la existenţa semnificativă, nelimitată, plutind în duhul iubirii.
Ne-am obişnuit să fim toţi nişte dumnezei mici, judecători ai celor de lângă noi. Lumea noastră duce lipsă de multe, dar nu duce lipsă de îndrumători spirituali. La fiecare casă, câte unul. Dar nimeni nu calcă vrednic pe urma Mântuitorului. Pentru că iubirea Lui a fost absolută, în ea au încăput iertarea desăvârşită şi rugăciunea pentru cei care L-au prigonit. Aceasta este, probabil, lecţia pe care întreaga creştinătate, ba chiar umanitate, ar avea-o de învăţat astăzi, când L-am celebrat pe Hristos Dumnezeu şi am rostit „Hristos a înviat!”, printre sirenele salvărilor şi cântecul păsărilor, anume iubirea pentru aproapele nostru, care este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Povestea de Pateric de astăzi îl are ca protagonist pe Avva Macarie Egipteanul, supranumit “cel Mare”, care a trăit în pustia Sketisului. El obişnuia să spună fraţilor când ieşeau de la Liturghie: “Fugiţi, fraţilor!”. Un bătrân l-a întrebat: “Unde să fugim, mai mult decât în pustiul acesta?” Atunci, el îşi punea degetul peste gură şi zicea: “Fugiţi de asta!”. Apoi intra în chilia lui, închidea poarta şi se aşeza.
Concluzia o trage fiecare. Aşa e în Pateric.
Cristina Andrei
