Pentru foarte mulți copii, violența face parte, din păcate, din realitatea de zi cu zi a școlii românești. Fie că vorbim despre agresiune fizică, abuz emoțional, umilire, amenințări, toate aceste experiențe pot lăsa urme profunde asupra dezvoltării lor.
Mediul educațional din România se confruntă cu o creștere a fenomenelor de discriminare și agresivitate, conform datelor centralizate de Consiliul Național al Elevilor. Peste jumătate dintre elevi, respectiv 52%, declară că au observat situații de tratament diferențiat în școală, în creștere față de procentul de 40% înregistrat în anul școlar anterior. De asemenea, peste 22% dintre respondenți afirmă că au asistat sau au fost implicați în acte de violență, comparativ cu 19% în perioada precedentă. Raportul semnalează totodată probleme în relația dintre cadre didactice și elevi, 38% dintre tineri indicând comportamente lipsite de respect venite din partea profesorilor. Principalele criterii de discriminare rămân rezultatele școlare și abilitățile individuale, situație agravată de faptul că doar 37% dintre elevi cunosc prevederile Statutului elevului, documentul care le reglementează drepturile.
Specialiștii în psihologie și asistență socială atrag atenția că manifestările agresive din spațiul școlar sunt strâns legate de mediul familial, întrucât familia reprezintă primul spațiu în care copilul învață gestionarea emoțiilor, negocierea limitelor și rezolvarea conflictelor. Chiar și atunci când certurile dintre adulți au loc în spatele ușilor închise, copilul nu este un spectator neutru, ci percepe direct tensiunea permanentă, frica, amenințările și tăcerile de după conflict. În astfel de contexte, minorul ajunge adesea să își asume o responsabilitate nefirească, încercând să protejeze părintele agresat sau să aplaneze disputele.
Transmiterea comportamentelor violente de la o generație la alta funcționează printr-un proces de învățare socială. Observând dinamica de putere din casă, copilul poate concluziona că intimidarea este o metodă eficientă de a obține controlul sau că umilirea reprezintă o normalitate inevitabilă. Reacțiile la această expunere variază semnificativ de la un individ la altul. Unii copii internalizează trauma, devenind anxioși, retrași, hipervigilenți sau confruntându-se cu tulburări de somn, în timp ce alții externalizează suferința prin furie, impulsivitate, iritabilitate și acte de opoziție. Pe termen lung, aceste tipare pot conduce fie la reproducerea agresivității, fie la acceptarea unor relații abuzive la vârsta adultă.
Cu toate acestea, experiența abuzului reprezintă un factor de risc, nu un destin implacabil. Ciclul violenței poate fi întrerupt atunci când copilul are acces la relații protectoare, modele de comunicare nonviolentă și sprijin specializat. În acest proces, școala deține o poziție strategică, fiind adesea singurul mediu în care adulții din afara familiei pot observa semnalele de alarmă, precum absenteismul repetat, scăderea bruscă a randamentului școlar, izolarea sau conflictele frecvente cu colegii.
Pentru a gestiona eficient aceste situații, unitățile de învățământ trebuie să depășească abordarea strict punitivă. Atunci când un elev manifestă iritabilitate sau agresivitate pe fondul unor tensiuni domestice, aplicarea exclusivă a sancțiunilor disciplinare nu rezolvă cauza problemei. Intervenția adecvată presupune respectarea procedurilor de raportare, protejarea confidențialității și o colaborare strânsă între profesori, consilierii școlari, serviciile sociale și instituțiile de protecție a copilului, astfel încât evaluarea siguranței și sprijinul psihologic să primeze în fața pedepsei.
sursa foto: imagine generata cu AI












































