Praful de stele, concept poetic și filosofic asociat cu aspirația și îndeplinirea unor năzuințe, devine fundamentul pentru o călătorie propusă de emisiunea "Cap Compas" pe ruta culturii industriale în orașele germane Goslar, Bad Harzburg și Osnabruck. Sâmbătă, 30 iunie, de la 17:30, la TVR 2 și TVR+.
Dintotdeauna Goslar a fost o lume a contrastelor armonizate, unde asprimea muntelui era îmblânzită de căldura căminului.
Orașul Goslar are o istorie milenară, strâns legată de descoperirea bogățiilor minerale din muntele Rammelsberg.
Orașul a fost fondat oficial în anul 922 de către regele Henric I care a stabilit aici un centru urban datorită zăcămintelor de argint și cupru descoperite în apropiere.
De peste 1100 de ani, Goslar stă că o santinelă la poalele muntelui, fiind martorul trecerii de la regat la imperiu și de la mineritul medieval la turismul sustenabil de astăzi.
În liniștea din Goslar, timpul nu curge, ci stăruie. Este locul se poate 'auzi' cum s-a clădit Germania: cu răbdare demiurgică, transformând nisipul în viziune și piatră în adăpost.
.
Palatul Imperial din Goslar este o poveste a absolutismului vizionar. Ridicat într-o epocă în care curtea regală era itinerantă, regele Henric al III-lea a ales Goslar pentru a zidi un palat stabil transformându-l într-o adevărată 'Romă a Nordului'.
Alegerea nu a fost întâmplătoare; palatul stătea pe muntele de argint de la Rammelsberg, sursă care finanța întreaga arhitectură a imperiului.
Frescele monumentale povestesc istoria Germaniei, împletind mitul cu realitatea.
Personajele par să plutească într-o aură de aur și culoare, transformând sala într-o imensă carte de istorie ilustrată.
În interiorul palatului, simți că minereul sursă a bogăției locale s-a sublimat într-un fel de 'praf de stele' al autoritățîi.
În Capela Sfântul Ulrich se păstrează inima lui Henric al III-lea depusă într-un sarcofag de piatră.
Henric este înfățișat nu în agitația bătăliei, ci într-o postură de o noblețe senină.
Piatră rece a căpătat trăsături umane, transformând moartea într-o stare de veghe continuă.
Mina Rammelsberg este un altfel de palat, unul al genunilor pământului, unde arhitectură nu este trasată de coloane de marmură, ci de galerii săpate în stâncă și de efortul a zeci de generații.
Dacă la suprafață coroana era din aur, aici, în apropierea măruntaielor muntelui, coroana a fost chiar metalul extras — cuprul, plumbul, zincul și argintul — nervurile vitale care au susținut devenirea germană timp de un mileniu.
În perioada de apogeu (anii '50 - '70 ai secolului XX), mina producea anual aproximativ 250.000 - 300.000 de tone de minereu concentrat. Mina Rammelsberg nu este doar o locație pe harta turistică a Germaniei, ci și un monument al anduranței.
Acest loc a fost considerat „Vistieria Imperiului” care a alimentat, la propriu și la figurat, ascensiunea unei națiuni. Rammelsberg deține un record mondial greu de egalat: este singură mină care a funcționat neîntrerupt timp de peste 1000 de ani. Se estimează că, de-a lungul istoriei de aici s-au extras aproximativ 30 de milioane de tone de minereu. Argintul era bătut în monede care circulau în tot Sfântul Imperiu Roman.
Cuprul era esențial pentru acoperișurile marilor catedrale și palate, dar și pentru fabricarea aliajelor folosite la tunuri și clopote. Plumbul a fost folosit la vitraliile bisericilor, la sigilii și, ulterior, în industria tipografică și de armament. Mina a fost centrul de greutate al unui întreg ecosistem: pădurile, râurile și oamenii erau cu toții angrenați în această mișcare demiurgică de a preface stânca în bunăstare.
Rammelsberg nu este doar o mină, ci și o lecție despre rigoarea organizării care a transformat un munte de piatră într-o efigie a civilizației. Rammelsberg este în prezent o atracție turistică de talie mondială monument UNESCO, transformarea acestui loc fiind exemplul suprem de sustenabilitate germană: mină nu mai produce minereu, ci produce sens.
La prima vedere, Bad Harzburg pare o destinație dedicată exclusiv seniorilor, un spațiu al ritmului lent, unde timpul se măsoară în lungimea plimbărilor prin parcul dendrologic.
Aici, libertatea de a alege înseamnă opțiunea între liniștea unei băi minerale și aventura unei ascensiuni pe munte.
Este o stațiune care, deși pare încremenită într-o eleganță senatorială, pulsează de o energie tainică.
Platoul Burgberg iterează că acest munte a fost mereu o zonă strategică, o frontieră între cer și pământ.
Muntele Harz, cu pădurile sale dese de conifere și stâncile sale pleșuve, are o rigoare proprie care impune liniște și introspecție. Sănătatea muntelui se transmite călătorului, oferind claritate spiritului.
Harz este muntele vrăjitoarelor, al spiritelor pământului și al legendelor lui Goethe și Heine.
Instalația de agrement și sportivă Tree Canopy Zip Ride este elementul care conferă o tinerețe perenă întregului masiv.
Un fel de resort care îl ține pe vizitator 'în priză' vieții, indiferent de vârsta înscrisă în pașaport. Spre deosebire de tirolienele clasice, brutale și zgomotoase, această instalație este o capodoperă a ingineriei silențioase, care respectă rigoarea și sustenabilitatea mediului.
O coborâre spectaculoasă de aproximativ 500 de metri lungime, care te poartă printre coroanele arborilor.
Zborul pornește de pe platoul Burgberg, oferind o perspectivă aeriană asupra pădurii de fagi și brazi, transformând drumeția într-o experiență tridimensională.
În Osnabrück propseritatea s-a născut din dialog, comerț și diplomație. Orașul se dezvăluie purtând amprenta unei istorii care a trebuit să echilibreze forțe uriașe. Tiparul urbanistic rămâne fidel rigorii germane. Bârnele aparențe desenează geometrii precise pe fațade. Decorul nu este doar podoabă, ci o afirmație a statutului social.
Fațadele edificiilor subliniază bogăția breslelor de negustori și a clerului. Piatră se împletește cu lemnul într-un stil care prefațează apropierea de nordul hanseatic.
Străzile capătă aici acel aer de promenadă europeană, unde rigoarea arhitecturală se întâlnește cu plăcerea flanării. Este un loc unde viața nu se mai ascunde doar după perdele, ci iese la lumină, în piețe largi și pe artere comerciale elegante.
Osnabrück este „Orașul Păcii Westfalice”. Această moștenire a lăsat în urmă o atmosferă de calm și echilibru.
Primăria din Osnabrück construită în 1512 este un simbol sacru al istoriei europene fiind cadru pentru una dintre cele mai mari realizări ale rațiunii umane: pacea.
Adăpostește sala în care între anii 1643 și 1648, au avut loc negocierile care au dus la Pacea din Westfalia, punând capăt Războiului de Treizeci de Ani.
Totul în interior emană o sobrietate nobilă. Primăria și prin extensie orașul sunt 'uzina' în care s-a fabricat conceptul modern de suveranitate și coexistență. Deși catedrala orașului este domul Sfântul Petru, Osnabruck propune un edificiu de cult alternativ că simbol al unei catedrale cetățenești - biserica Sfânta Maria. Locul este prețuit că un altar de stat al primăriei și burgheziei.
În Evul Mediu, tensiunea dintre puterea religioasă reprezentată prin episcop și puterea civilă gestionată de Consiliul Orășenesc era constantă.
Construind Marienkirche chiar lângă Primărie, cetățenii din Osnabrück au transmis un mesaj vizual clar: „Această este biserica noastră, a celor care muncesc și fac comerț în acest oraș". Marienkirche reprezenta spiritul civic.
Arhitectură gotică, cu ferestre imense care lasă lumina să inunde interiorul, reflectă deschiderea și bogăția breslelor de negustori. Pentru multă vreme, biserica nu a fost doar un spațiu de rugăciune, ci și locul unde se citeau decretele orașului și unde se luau decizii administrative importante, fiind o extensie spirituală a primăriei vecine.
Parcul Tera Vita a integrat trecutul industrial al regiunii. Mocănița devine resortul care ne ține conectați la pământ, amintindu-ne că progresul nu trebuie să uite niciodată de rădăcinile sale minerale.
În acest mic tren se petrece un fenomen social rar: toți devin prieteni.
Spațiul restrâns al vagonului și ritmul domol al locomotivei explorează o apropiere umană pe care trenurile de mare viteză au pierdut-o.
De multe ori călătoria se extinde dincolo de pereții vagonului; cei care se plimbă pe marginea șinelor, trecătorii care se opresc să asculte glasul roților de tren sunt, într-o măsură egală, partași la bucuria acestui traseu.
Există o comuniune invizibilă care leagă actorul din tren de spectatorul de pe potecă.
Linia ferată pare să nu aibă un punct terminus.
În mod paradoxal, ea pare că duce spre „nicăieri” — dar acest 'nicăieri' este, de fapt, un spațiu atemporal unde descoperi o întreagă cultură industrială.
Această Rută a Culturii Industriale este o nouă poartă către Europa a Germaniei o țară care își invită oaspețîi nu doar să privească vitrinele strălucitoare, ci să îi înțeleagă 'motorul' — acel amestec de rigoare, sudoare și inventivitate care a hrănit întregul continent. Fiecare echipament al muzeului culturii industriale din Piesberg denotă o anume delicatețe.
Piesberg a fost una dintre cele mai importante zone de extragere a antracitului din Germania. Cărbunele de la Piesberg a fost combustibilul care a propulsat Căile Ferate Germane și a alimentat fabricile de oțel și textile din întreaga regiune a Saxoniei Inferioare.
A asigurat independența energetică într-o perioadă în care Germania se transformă într-o putere mondială. A creat o clasă muncitoare mândră, cu o cultură proprie, unde solidaritatea de sub pământ s-a transformat în spiritul civic pe care l-am regăsit în Osnabrück. Ceea ce face că Piesberg să fie fascinant este refuzul de a lăsă acest trecut să ruginească. Cărbunele nu a rămas o amintire prăfuită, ci a fost ridicat pe piedestalul culturii contemporane. Priviți de aproape, acești coloși nu sunt doar unelte, ci indubitabil bijuterii ale tehnologiei. Există o estetică a preciziei în fiecare nit, în fiecare manetă lustruită și în ritmul perfect al angrenajelor.
Mașinile sunt expuse că niște exponate de artă sacră, amintindu-ne că ele au fost brațele care au construit Europa modernă. Această coroană de utilaje este dovadă maturității societății: știm să onorăm mașina care ne-a servit oferindu-i un loc de cinste în panteonul culturii.
Muzeul Culturii Industriale de pe muntele Piesberg nu este doar o oprire pe hartă, ci este locul unde „cărbunele” și-a depus jurământul în fața timpului. Prin includerea în rutele culturale, aceste mașinării au încetat să mai fie „fiare vechi” și au devenit „sculpturi sociale” care învață că cel mai sustenabil lucru este să nu uiți de unde ai plecat.
Sursa foto: Titi Dincă
Producător: Elena Dinu
.
