Sâmbătă, 20 aprilie, de la ora 16.00, TVR Cultural le-a propus telespectatorilor o ediție „Portret de excelență” cu actorul Ion Haiduc. Interviu realizat de Mihaela Olaru.
Actorul Ion Haiduc este o personalitate marcantă din lumea teatrului şi filmului românesc, un artist complex, dinamic, cu o evoluţie scenică remarcabilă şi o voce inconfundabilă. Cu o carieră artistică deosebit de bogată, a reuşit nu doar în roluri de forţă, ci şi acolo unde se cere o o stare de poezie şi sensibilitate.
Redăm câteva declarații ale actorului, pentru „Portret de excelență”:
- Înainte de 1989, teatrul a fost o formă de a ne lupta cu cenzura aproape la fiecare spectacol. A fost o perioadă cruntă, am pățit câteva personal, n-a fost ușor, dar aveam o bucurie și o plăcere, pentru că știam că publicul era alături de noi, conspiram împreună.
- Bunica era Novac de fată și am auzit povești cum că ar fi avut un strămoș haiduc. De mic știam această poveste. Acum, când spunem „haiduc”, putem spune chiar bandit, pentru că ei erau la limită, îi jefuiau pe cei bogați și dădeau la cei săraci. Poate și de aici interpretarea anumitor roluri.
- Tata era CFR-ist, dar și un artist. A pictat, a cântat la trompetă, a jucat teatru. Fusese condamnat la moarte în 23 august 1944, când România a întors armele. Atunci, a spus că a plecat cu neamțul la luptă și nu are cum să se întoarcă împotriva lui alături de ruși și a dezertat, alături de alte mii de soldați români.
- Un moment hotărâtor pentru mine a fost la grădinița din Sighet. Îmi amintesc că a venit o doctoriță să ne facă vaccinuri, m-a durut foarte tare și înghițindu-mi lacrimile, m-am uitat în ochii ei și i-am spus: „Când mă fac mare, mă fac doctor”. Am rămas cu gândul ăsta până la 17 ani, că mă fac medic. Și astăzi sunt convins că aș fi fost un medic foarte bun.
- Dacă ar fi să o iau de la capăt, cred că aș încerca și Medicina, dar asta nu înseamnă că regret vreo clipă tot ce-am făcut ca actor.
- Am intrat la 17 ani în Institut. Era perioada când noi eram 600 pe 30 de locuri, iar fetele erau vreo 350 pe 10 locuri. Era o selecție cruntă. La vremea aceea, primii doi ani erau oarecum de probă, adică dacă treceai de examenele de anul doi de actorie, în anul trei deja puteai să te consideri actor. Până atunci, puteau să te dea afară, să te multe la o altă facultate, la Critică sau la Filologie. Am zis așa, că dacă până în anul doi mi se demonstrează că nu am talent nu e o problemă, plec și dau la Medicină, aș avea 19 ani, nu era un timp pierdut.
- Efectiv, munca de teatru și actorie am învățat de la genialul Dem Rădulescu. Era o bogăție. Vreun an, până ne-am învățat cu el, nu putea să ne spună nimic serios, pentru că noi vorbeam și râdeam întruna. Era de un haz extraordinar, un om lovit de geniu.
- Cred că m-a făcut Dumnezeu fără invidie. Mă uit cu mare admirație la mari actori. Sunt foarte generos, uneori deranjez când încerc să-l ridic pe cel de lângă mine, pentru că astfel mă dezvolt și eu și per total, spectacolul crește. Așa am fost toată viața, dar prin asta am avut parte și de piedici multe. Am o calitate care este, totodată, și un defect: intru în pielea personajului foarte repede.
