Destinul este una dintre temele primordiale ale omenirii, reprezentând sub o formă sau alta preocuparea fiecărui individ.
Subintitulată "un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor", cartea cuprinde, potrivit editurii, "zece scrisori schimbate cu eleganţa şi firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecţii, umor, experienţe personale şi culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepţii despre destinul omului".
Tema destinului a suscitat însă interesul celor doi autori cu mult înainte de a fi apărut proiectul actualului dialog. În cartea “Minima moralia” a lui Andrei Pleșu apărută în 1988, un capitol este intitulat “Judecata morală și problema destinului”. În “Despre limită” a lui Gabriel Liiceanu, apărută în 1994, există patru capitole dedicate temei destinului: “Nehotărârea și absența de destin”, “Despre destin. Secvența “de depășit - de atins”, “Maladiile de destin. Lenea, ratarea și bovarismul” și “Legea, frica de destin și destinul colectiv”.
Scrisorile au fost schimbate între cei doi autori în perioada iulie - septembrie 2020.
A doua parte a cărții, intitulată “Restituiri”, cuprinde sub titlul “Paisprezece însemnări despre destin” textele publicate de Andrei Pleșu în “Dilema veche” între anii 2016-2018 ce dezbat drept problematică fundamentală tema destinului.
Dar poate cea mai pregnantă întrebare pe care și-o pune fiecare atunci când vine vorba despre destin este : “Ce este destinul până la urmă?” Reprezintă drumul prestabilit de o entitate divină? O zeitate legată la ochi? Manifestarea voinței lui Dumnezeu în viața omului? Liberul arbitru pe care individul îl posedă pentru a-și croi existența? Asumarea propriilor fapte, indiferent cât de dureroase sunt ele? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au încercat să ofere un răspuns în paginile frumos legate.
Însă tocmai de cuvântul “răspuns” se feresc autorii. Pentru că, așa cum motiva Andrei Pleșu într-un scurt dialog cu partenerul său de scriitură, “ritmul vieții astăzi, ritmul în care se petrec lucrurile nu mai îngăduie lectura molcomă la gura sobei a sute și sute de pagini edificatoare. Asta nu înseamnă că acum cine va citi acest volum va fi edificat în problema destinului, dar garantez că va cădea pe gânduri”.
Și poate că nu de răspunsuri oferite pe tavă avem nevoie, ci de acea căutare interioară a propriilor răspunsuri, căutare pe care o determină introspecția și încercarea de a defini în termeni proprii ce înseamnă noțiunea de “destin”.
ÎNSĂ CUM A LUAT NAȘTERE O ASTFEL DE CARTE DESPRE DESTIN?
De ce un dialog și nu o monografie? se întreabă, poate, cititorul. Explicația ne-o oferă, cu umoru-i caracteristic, tot Andrei Pleșu:
“De-a lungul ultimilor ani am avut acest proiect ca fiind un fel de proiect final. Am facut tot ce se face când vrei să pregătești o carte pe o temă dată. Când vrei să scrii despre destin, te aștepți să aibă și destinul un cuvânt de spus. Și primul lui cuvânt a fost, mai curând, negativ, în sensul că am avut sentimentul că n-am să pot duce la capăt acest proiect.”
Și chiar dacă inițial părea că nu există nicio soluție pentru ca o astfel de carte să vadă lumina tiparului, se pare că, totuși, tot destinul a avut ultimul cuvânt. “După aia s-a răzgândit și a intervenit în felul lui imprevizibil și anume readucându-l în dialog pe Gabriel Liiceanu, ceea ce a făcut de multe ori în această viață. Destinul nostru și al întâlnirilor noastre este foarte ritmat, și el a avut ideea amicală, dar și eficientă, să înlocuim un proiect statuar, cu o dezbatere, cu un dialog. Și s-o facem în stilul schimbului de scrisori.”
Așa a prins viață o scriere reflexivă, ce nu are nimic din dogmatismul unor eseuri filosofice pure.
Cititorul este purtat, cu eleganța celui care însoțește cu gândul o bătălie de idei, pe tărâmuri ideatice distincte tocmai pentru că, așa cum mărturisea Andrei Pleșu, “relația dintre noi nu este una de asemănare, ci una de complementaritate. Și asta este mult mai provocatoare, mai vie, decât o simplă simetrie pe aceeași voce. Eu cred că am procedat mai adecvat stând de vorbă în aceste scrisori de pe poziții distincte și cred, de asemenea, că pentru cititor vremea tratatelor a trecut”.
Opinia este împărtășită și de Gabriel Liiceanu: “Când ne-am hotărât să facem acest dialog sub formă de scrisori, sunt zece scrisori, ne-am gândit că nu ne acoperim pozițiile câtuși de puțin. Fiecare venea din altă direcție, unul dinspre lecturi teologice, cu precădere ezoterice, celălalt mai mult dinspre filosofia tradițională și știam că o potrivire apriori, din capul locului, între noi, nu există”.
Rezultatul este o încântătoare încrucișare de idei schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, ce oferă cititorului acea senzație de familiaritate, de apropiere, toate presărate cu un stop de umor, ce transformă implacabilitatea subiectului într-o călătorie inițiatică a sinelui printre marile idei pe care un astfel de subiect le scoate la lumină.
“Fericirea mea cea mai mare este că am obținut, cum se spune de altfel în carte, un turnir între noi. Un turnir frumos. În care totul e spus, de ambele părți, cu verticalitatea punctului de vedere al fiecăruia și în același timp cu eleganță. N-am ieșit certați din treaba asta, am ieșit mai prieteni decât eram”, mărturisește Gabriel Liiceanu.
O prietenie la care noi, cititorii, suntem martori și complici. Căci nu îți poți stăpâni un zâmbet complice atunci când asiști la încrucișarea ideilor celor doi combatanți, ce se provoacă permanent unul pe altul pe una dintre marile teme ale umanității.
Și dacă nu mă credeți pe cuvânt, poate citind fragmentul de mai jos, vă veți convine singuri!
„GABRIEL LIICEANU:
Dragă Andrei, știu că ai să râzi, dar iată la ce m-am gândit. Dacă oamenii de știință se zbat de câteva secole să afle care este originea vieții, de ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce n-ar învinge în cazul destinului ipoteza Pleșu-Liiceanu? Însă o ipoteză nu poate fi confirmată decât în urma unor experimente. Or, în cazul nostru și al destinului, ipotezele ar urma să fie validate de-abia când se vor face experimente pe deplin edificatoare despre lumea-de-dincolo. Cum între noi doi, tu ești cel pasionat de știința intervalelor și a lui „dincolo”, așadar specialistul în „transcendent”, firesc ar fi ca tu să le transmiți pământenilor, la timpul potrivit, cum stau cu adevărat lucrurile.
(Sper să nu te superi dacă, din când în când, am să-ți mai bag câte un băț prin gardul transcendenței.)
ANDREI PLEȘU:
Dragă prietene, înainte de a ne cufunda în tema destinului, lasă-mă să observ că avem de partea noastră acea complementaritate de care amândoi suntem conștienți. Pe noi doi, diferențele ne fac solidari și afectuoși. Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă «cădere pe gânduri», dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat. Nu aspir nici la valabilitatea de manual a «ipotezei Oparin-Haldane» în problema originii vieții, luând-o ca model pentru o posibilă «ipoteză Liiceanu-Pleșu» în problema destinului (n-am competența de a stabili care dintre noi ar fi Oparin și care Haldane…). Zic mersi dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc.
(Mă ameninți că, din când în când, ai «să-mi bagi câte un băț prin gardul transcendenței», pe care o invoc prea des. Răspuns: o să vezi tu pe naiba, când transcendența o să-și bage și ea bățul prin și peste gardul imanenței tale!)”.
***
Surse foto: pagina de Facebook - Humanitas
Un articol de Irninis Miricioiu
