Succes și insucces școlar – o radiografie lucidă a unui sistem grăbit

Vorbind despre succesul și insuccesul școlar, ne aflăm, fără îndoială, pe un teren sensibil. Pentru că aici nu vorbim doar despre copii, ci despre felul în care o societate își privește viitorul. Despre ce alege să cultive și ce decide, uneori tacit, să ignore. Iar atunci când un copil „reușește” sau „eșuează” în școală, el nu face altceva decât să reflecte fidel structura, valorile și limitele sistemului care îl formează.

Prea des, succesul este redus la o sumă de rezultate: medii mari, note perfecte, premii. Se cultivă performanța, dar adesea uităm să cultivăm sensul. Se încurajează conformarea, dar descurajăm gândirea critică. Cerem standardizare într-o lume a diversității. Și în acest context, un copil care nu se aliniază – fie pentru că are un ritm propriu, fie pentru că simte diferit, gândește altfel sau trăiește o realitate personală complicată – este adesea trecut pe lista celor „slabi”, „problematici” sau, mai grav, „nepotriviți pentru școală”.

Această etichetare grăbită nu doar că rănește, dar riscă să devină o profeție autorealizatoare. Pentru că atunci când un copil este tratat ca un caz pierdut, el va începe să creadă că așa stau lucrurile. În loc să-l întrebăm „Ce ți-ar plăcea să înveți?”, îl întrebăm „De ce nu înveți ca ceilalți?”. În loc să-l sprijinim, îl grăbim. În loc să construim încredere, inoculăm rușine.

Insuccesul școlar este rareori un eșec exclusiv al copilului. De cele mai multe ori, este o ruptură în relația educațională, o consecință a unui sistem care evaluează înainte de a înțelege și care corectează înainte de a asculta. Este rezultatul unei mentalități colective în care greșeala nu e privită ca oportunitate de învățare, ci ca stigmat.

Pe de altă parte, succesul real nu este mereu spectaculos. Nu întotdeauna strălucește pe diplome sau în statistici. Uneori, înseamnă pur și simplu că un copil timid a prins curaj să vorbească în fața clasei. Că un elev care „nu știa nimic” a început să pună întrebări. Că un adolescent cu eșecuri repetate își redescoperă încrederea într-un profesor care nu renunță la el. Acestea sunt succese tăcute, dar fundamentale. Sunt borne ale unei educații autentice.

Nu există rețete universale. Dar un lucru e cert: școala ar trebui să fie un spațiu de creștere, nu de selecție. Un loc în care copiii învață să devină versiuni mai bune ale lor înșiși, nu copii de serie care trebuie să se potrivească într-un singur tipar.

Și mai e ceva: este profund nedrept să judecăm reușita unui copil ignorând realitățile din care provine. A cere același lucru de la toți, în același timp și în același fel, înseamnă a pretinde echitate acolo unde există, de fapt, o inegalitate sistemică. Nu toți copiii pleacă de la aceeași linie de start. Nu toți au același sprijin acasă, aceeași siguranță emoțională, aceleași resurse. Iar rolul educației nu este să uniformizeze aceste diferențe, ci să le respecte și să le acompanieze.

În încheiere, poate ar trebui să ne întrebăm: ce fel de adulți vrem să formăm? Un copil care a învățat cu frică, cu presiune și cu rușine va deveni un adult nesigur, anxios, defensiv. Un copil care a fost înțeles, încurajat și însoțit va deveni un adult capabil să se reinventeze, să creeze, să coopereze.

Adevăratul succes școlar nu este despre competiție. Este despre coerență, despre sens și despre curajul de a fi om.

(w882) Alexandru