Florentina Olar (39 ani) este căpitana Echipei Naționale de Fotbal Feminin a României și deținătoarea recordului absolut de selecții pentru Naționala României, atât la femei, cât și la bărbați: vineri, 30 mai, în meciul împotriva Bosniei-Herțegovina, ea va număra 200 de selecții. „Sper ca mai multă lume să-și îndrepte atenția spre acest fenomen și să susțină mai mult fetele, pentru că merită și chiar fac acest lucru din dragoste și pasiune”, spune Florentina Olar, într-un interviu pentru tvr.ro.
Pentru Florentina Olar, ziua de 30 mai reprezintă nu doar recordul de selecții, ci și retragerea ei din echipă, după 24 de ani de evoluție pentru tricolore. Meciul România-Bosnia Herțegovina, din Liga Națiunilor, va avea loc la Constanța, orașul unde Florentina s-a născut, s-a îndrăgostit de fotbal și unde a jucat pentru prima oară, la 13 ani, în echipa feminină de fotbal a orașului: Șantierul Naval Constanța.
„E ceva unic să intri cu copiii pe teren, ca părinte, și să-ți asculți imnul, să știi că trebuie să-ți reprezinți țara, e o mândrie”, spune Florentina Olar, într-un interviu acordat tvr.ro. Fotbalista arată că și-ar dori ca cei doi băieți ai ei, Patrick și Dominic, să o însoțească pe teren la ultimul ei meci la Națională.
Deși a adunat 15 titluri de campioană în România, Cipru și Danemarca, fiind declarată de mai multe ori „fotbalista anului”, Florentina Olar vorbește cu modestie, responsabilitate și onestitate despre cariera ei, despre munca enormă din spatele titlurilor obținute, despre cum reușește să împace viața de sportivă profesionistă cu cea de mamă, dar și despre inechitățile cu care se confruntă fotbalistele de performanță, în comparație cu colegii lor bărbați.
„Poate le-ați numit sacrificii, sunt sacrificii - într-adevăr - dar, cum am zis eu, dacă îți dorești cu adevărat acest lucru, nu ar trebui să fie un sacrificiu - adică și eu îmi doresc o duminică liberă, dar sunt atât de aproape de a câștiga Cupa și campionatul, încât pot să trag de mine”, spune Florentina Olar despre eforturile pe care le fac sportivele de performanță.
Florentina Olar este membră a Naționalei încă din anul 2001. În prezent, joacă pentru Fortuna Hjørring, în liga daneză Elitedivisionen, unde sezonul acesta a câștigat două trofee: campionatul și Cupa Danemarcei.
„Vreau să mă bucur de tot ce a mai rămas din ultima parte a carierei și, pe lângă acest lucru, am și cei doi copilași, care necesită atenție și vreau să îmi petrec timp și cu ei”, arată Florentina Olar, care spune că, „dacă am inspirat pe cineva, vreau să știe că poți atinge obiective, poți face performanță, chiar dacă ai avut o naștere sau două, dacă îți dorești cu adevărat”.
În interviul acordat tvr.ro, sportiva mai arată că, spre deosebire de colegii fotbaliști, multe dintre jucătoarele de fotbal sunt obligate să își ia și joburi part-time, pentru a putea să aibă o viață stabilă. „Da. Ce să zic? (...) Sper ca mai multă lume să-și îndrepte atenția spre acest fenomen și să susțină mai mult fetele, pentru că merită și chiar fac acest lucru din dragoste și pasiune”.
„Sper că s-a schimbat acest concept că «fotbalul nu este pentru fete»”, conchide Florentina Olar, în interviul pentru tvr.ro, punctând că răspunsul ei față de comentariile misogine sau discriminatorii a fost, ca sportivă, „prin performanță, prin rezultate, prin muncă”.
Sursă imagine: FRF
Retragerea va fi cu multe lacrimi. „Mami, nu vreau să te retragi”
Voi începe interviul cu o întrebare pe care probabil că o primiți frecvent în această perioadă - și anume că urmează să vă retrageți la echipa națională, după 24 spre 25 de ani. Foarte mult timp.
Florentina Olar: Da. Mai mult de jumătate de viață.
Cum vă raportați la acest moment? Aveți ceva anume ce vă vine în minte când vă gândiți la toată perioada asta - cum ați zis și dumneavoastră - jumătate de viață?
Florentina Olar: A fost, în primul rând, a fost o decizie destul de grea, foarte grea, dar cred că este o decizie corectă, gândindu-mă la tot, la viața mea familială și la tot ce implică deplasările cu echipa națională. Din păcate sau din fericire, am fost foarte ocupată. Fiind aici, în Danemarca, am avut meciuri foarte importante, recent am câștigat și Cupa, și campionatul, am avut foarte multe deplasări și nu am avut timp să mă gândesc foarte mult, dar cum ziceați, mi s-a adresat de destul de multe ori întrebarea aceasta și așa, cinci minute când am avut, după ce i-am pus pe copii la somn, sau când mă gândeam așa, chiar mă cuprind lacrimile.
În Danemarca, am alte două colege care joacă la echipa națională și mai discutăm despre cum va fi sau ne imaginăm anumite lucruri și ne emoționăm toate trei, după care zicem: „Hai să ne oprim, să ne focusăm la ce avem de făcut aici”.
Va fi un moment greu, dar, știm cu toții, ca sportivi, că acest moment este inevitabil. Da. Nu știu. Vor fi multe lacrimi, sunt sigură. Chiar și fiul meu cel mare, care este în vârstă de șapte ani, va fi prezent la meci, planul este să intre cu mine pe teren, atât el, cât și cel mic. Și era foarte, foarte supărat: „Mami, nu vreau să te retragi”, „Mami, eu o să plâng. Eu simt că vreau să plâng”, „Sunt supărat”. „E ok, mami, și eu o să plâng”. Va fi un moment foarte emoționant și, cum am zis, asta e inevitabil. Știam că va veni momentul, acum să vedem cât de bine putem să-l gestionăm.
Dar retragerea de la echipa națională nu înseamnă și retragerea dumneavoastră efectiv din fotbal, nu?
Florentina Olar: Nu, nu. Momentan, voi continua aici, la echipa de club. Chiar am avut niște discuții pentru prelungirea contractului cu încă un an. Dar da, va fi retragerea de la echipa națională.
Patrick, fiul cel mare al Florentinei Olar. Sursă imagine: FRF
Dacă am inspirat pe cineva, vreau să știe că poți face performanță, în cazul nostru, al sportivelor, chiar dacă ai avut o naștere sau două
Sunteți considerată – și pe bună dreptate, având în vedere performanțele dumneavoastră - una dintre cele mai valoroase jucătoare din istoria fotbalului feminin și urmează, cu ziua de vineri, să aveți cel mai mare număr de selecții la echipa națională - și din fotbalul feminin, și din fotbalul masculin - 200 de selecții. Având în vedere realizările dumneavoastră de-a lungul anilor, v-ați gândit vreodată că dărâmați niște stereotipuri, că sunteți un model nu doar în sport, dar și pentru femei?
Florentina Olar: M-am gândit că poate fi acest lucru, dar nu a fost niciodată un obiectiv. Ceea ce am făcut și am clădit a fost pentru mine, ca sportivă, să devin tot mai tot mai bună, tot mai valoroasă. Treptat, au apărut și copilașii, să-mi întemeiez o familie și să fim fericiți, iar, pe lângă viața profesională, să am și o viață familială. Că am reușit sau n-am reușit să dobor niște stereotipuri a fost altceva. Cum am zis, nu a fost planul meu, dar dacă chiar am reușit și am inspirat pe cineva, chiar vreau să știe că se pot atinge obiective, poți face performanță - de exemplu, în cazul nostru, al sportivelor, chiar dacă ai avut o naștere sau chiar două, dacă îți dorești cu adevărat. Nu este ușor, probabil mulți cred că este ieșit din comun, dar atâta timp cât dragostea pentru sportul respectiv, pasiunea încă își are loc, nu văd de ce ar trebui să renunțăm și să nu luptăm pentru visul nostru.
Apropo de ce spuneați mai devreme – că se poate face performanță și dacă ai copii – am citit că dumneavoastră v-ați întors în activitate la trei luni după a doua naștere.
Florentina Olar: Da. Și la prima sarcină am jucat însărcinată până în luna a patra, după care, la mai puțin de trei luni, am jucat meci oficial pentru câștigarea campionatului, bineînțeles, am mai avut alte meciuri cu echipa a doua pentru a-mi reveni în forma sportivă. Și după a doua naștere a fost la fel, deși fiziologic a fost mult, mult mai greu, oboseală mai multă. Având încă un copilaș, sunt altele solicitările, au fost momente fustrante. Au fost momente după antrenament când rămâneam în mașină și plângeam (îi tremură vocea și își cere scuze).
Dar de ce plângeați? De oboseală, de stres că ați lăsat copiii acasă?
Florentina Olar: Eu îmi doream foarte mult să revin și vedeam că nivelul meu nu era cel care a fost înainte de sarcină, ceea ce era normal. Relațiile cu colegele nu erau la fel. Mă refer pe teren, la timing și la alte lucruri - deciziile mele erau foarte lente și se întâmplau acțiunile foarte, foarte rapid pentru mine și era frustrant.
Dar v-ați revenit și chiar foarte bine.
Florentina Olar: Mi-am revenit și mă bucur. Mi-am dorit foarte mult, am știut că o să revin, dar îmi era foarte greu în momentul acela. Multe nopți nedormite, alăptam. Da, a fost dificil, dar sunt fericită că am revenit și nu cred că aș fi putut să fac acest lucru fără sprijinul soțului, în special.
Am citit că soțul dumneavoastră a avut concediu paternal.
Florentina Olar: Da, pentru că eu am decis să încep antrenamentele 100%, deși nimeni nu mi-a spus acest lucru. Cei din cadrul clubului au avut încredere în mine și mi-au spus când sunt pregătită, să revin, dar, bineînțeles, am niște principii, am niște obiective și cred că, cu cât trece mai mult timpul, ca sportiv, pierd foarte mult din partea fizică, aspectul fizic și multe altele. Și, atunci, am zis: dacă într-adevăr vreau să revin și să fac la nivel de performanță, trebuie să încep cât mai curând.
Sunt multe sacrificii pe care dumneavoastră, sportivii de performanță, le faceți.
Florentina Olar: Da, dar nu știu, eu simt că atâta timp cât iubești acest lucru, nu-l vezi neapărat ca pe un sacrificiu, dar sunt multe, multe obstacole și multe, multe lucruri prin care trebuie să să treci pentru a-ți îndeplini obiectivele.
Naționala de Fotbal Feminin a României. Sursă imagine: Federația Română de Fotbal
Născută în 6 august 1985, la Constanța, Florentina Olar a jucat pentru SN Constanța (1998-2002), CFF Clujana (2002-2009), SS Lazio (2008-2009), Apollon Limassol Ladies (2009-2013), FC Hjørring (2013-2018), FC Nordsjælland (2019-2021) și, din nou, FC Hjørring (2021-prezent).
Florentina Olar a câștigat 15 titluri de campioană în trei țări: România, Cipru și Danemarca și are peste 60 de meciuri la activ în Liga Campionilor, unde a marcat de 23 de ori. Cu echipa de club din Danemarca, a jucat în sferturile de finală Champions League împotriva celor de la Manchester City, iar cu echipa națională un baraj pentru calificarea la Campionatul European și o primă rundă de play-off, tot pentru calificarea la EURO.
_____
Pentru danezi, a contat să fiu fericită în afara terenului pentru a da randament pe teren
Într-un podcast la care ați participat acum ceva timp, povesteați că, după ce ați plecat de la Constanța, unde ați început, practic, cariera organizată de sportivă, ați ajuns la Cluj (echipa Clujana, n.r.) și vă vedeați părinții o dată pe an. Foarte greu pentru vârsta pe care o aveați atunci.
Florentina Olar: Da, a fost și acolo, cred că în fiecare loc prin care am trecut a fost a fost o perioadă delicată, o perioadă de acomodare, dar din fericire am reușit să trec cu bine peste această perioadă și să reușesc să ajung să activez la un un nivel înalt. Eram foarte mică și, fiind mezina familiei, eram oarecum răsfățata familiei, dar mi-am dorit atât de mult să fiu cea mai bună din țară, acolo era echipa campioană și n-am stat niciodată pe gânduri. Dar - chiar mai povestesc și colegelor și cu mama - povestesc când ne întâlnim cum nici măcar n-aveam telefon mobil, mergeam și sunam de la Romtelecom, unde era sediu, cu taxă inversă, pentru că nu-mi permiteam și atât eu, cât și mama stăteam și plângeam minute în șir, nereușind să-i spun cum sunt sau să o întreb cum sunt ei, dar da, am ajuns la Cluj și am reușit să mă acomodez.
Am avut niște oameni minunați alături de mine, am ajuns și la echipa națională, ceea ce mă făcea să fiu mult mai motivată și oarecum ușura acest dor de casă, dar, într-adevăr, ajungeam doar în vacanța de vară la Constanța.
Privind în urmă, simțiți că sunt momente care v-au marcat viața profesională? Toate aceste plecări, toate situațiile în care a trebuit să vă readaptați, practic, să luați de la zero totul la fiecare echipă pentru care ați jucat?
Florentina Olar: Nu neapărat, cu plecarea la Cluj - oamenii au fost destul de primitori - mi-a fost mie greu pentru că a fost prima despărțire, apoi a urmat aventura, aș putea să-i spun, de un an în Italia. Simt că am pierdut oarecum, pentru că nu era ceea ce mi-am dorit. Deși aveam multe alte variante, multe alte oferte, am ales Italia, știind că fotbalul jucat acolo era mult mai bun, mult mai dezvoltat și îmi doream să să devin tot mai bună și, totodată, m-am gândit să nu sar anumite etape și să o iau treptat pentru a atinge apogeul. N-a fost o experiență tocmai plăcută, dar am reușit să trec peste, după care am mers în Cipru, pentru o perioadă de patru ani. Acolo chiar m-am acomodat repede; soțul – pe vremea aceea nu eram căsătoriți – a fost cu mine, la echipa aceea activau alte patru sau cinci jucătoare cu care jucasem împreună la Cluj, deci mi-a fost ușor să mă acomodez, iar după aceasta a urmat o nouă aventură, în Danemarca. Aici, mi-a fost destul de ușor, pentru că am simțit de la început că ei sunt foarte deschiși și pentru ei este foarte important ca eu să fiu fericită în afara terenului, pentru a da randament pe teren.
Deci pentru ei nu a fost un semn de întrebare dacă soțul va veni cu mine sau nu, dacă - aveam și un cățeluș pe vremea aceea - va putea să vină și el cu noi și să ne asigure cazare pentru toți. Deci m-am simțit binevenită de la început. Într-adevăr, a necesitat mult mai multă muncă pentru a-mi face loc în echipă, dar cred că acesta a fost atuul meu, mereu am luptat și am muncit.
În România, antrenorul era și fizioterapeut, și psiholog, și mamă, și tată. Căram sacii cu mingi în spate, pentru că nu aveam baza noastră sportivă
Acum, aveți experiența fotbalului în România, și timp de 17 ani, ați jucat în străinătate. Care sunt diferențele profesionale pe care le-ați simțit între fotbalul feminin care se joacă în România față de situația echipelor feminine de fotbal din străinătate?
Florentina Olaru: Da, au fost diferențe – acum nu ne gândim în principal la partea financiară - diferențe ca stadion, teren, vestiare, echipament sportiv, sunt diferențe, pentru că eu în Cluj locuiam undeva la periferie și trebuia să schimb două mijloace de transport în comun și, de multe ori, cărăm sacii cu mingi în spate, pentru că nu aveam baza noastră sportivă și trebuia să ne mutăm de la un teren la altul cu mini-jaloanele și tot ce mai ce mai aveam.
Bine, acum, lucrurile s-au schimbat și la noi în țară, dar dacă compar cum era atunci și cum cum era când am venit în Danemarca, pot să zic că era o diferență imensă. În al doilea rând, profesionalismul sau antrenorii calificați - pentru că la noi erau mulți care făceau din plăcere, antrenorul era și fizioterapeut, și psiholog și tot ce aveam nevoie - și mamă, și tată, dacă locuiai în alt oraș, pe când aici sunt oameni care sunt educați pentru aceste meserii și a fost o diferență foarte mare. Te simți diferit. Când am venit și îmi lăsam echipamentul la spălat și mi-l găseam în dulăpiorul meu după, era wow. Nu mai trebuia să mi-l iau eu și să mi-l spăl la lighean, cu apă rece, și să mi-l pun să se usuce între elemenții de la calorifer din cămin. Era ceva diferit. Dar, repet, s-au schimbat lucrurile și la noi în țară, dar eu compar ce am trăit eu.
Florentina Olar la echipa ei de club, Fortuna Hjørring. Sursă imagine: fortunahjorring.dk
Tot ce auzeam ce nu era la locul lui foloseam ca motivație, voiam să demonstrăm contrariul
Și la nivel de mentalitate, cum era? Când ați început dumneavoastră să jucați fotbal profesionist, la 13 ani, cum vi s-a părut că vă era, cum vă privea lumea?
Florentina Olar: Eu, la 13 ani, pur și simplu nu țineam cont, îmi plăcea să joc fotbal, mă bucuram de fiecare moment, eram foarte supărată când ratam, țin minte că eram atacantă pe vremea aceea și aveam foarte multe ocazii de gol, dar lipsa de experiență își spunea cuvântul și, de multe ori, ratam și începeam să plâng și mă uitam în tribună, o vedeam pe mama și plângeam și mai tare.
N-am ținut niciodată cont și probabil când ... pe la 20 sau undeva pe acolo am început să realizez acest lucru. Mereu am folosit-o ca pe o sursă de motivație, pentru că eu știam ce pot, știam ce pot colegele noastre, știam cât de mult progresăm, știam cât de mult se dezvoltă fotbalul feminin în lume și eram convinsă că și noi putem face acest pas. Tot ce ce auzeam și nu era la locul lui foloseam ca motivație și voiam să demonstrăm contrariul.
Deci, toate comentariile misogine sau mentalitatea discriminatorie le dădeați deoparte.
Florentina Olar: Eu nu am dat niciodată curs acestor lucruri, mereu mi-am văzut de treaba mea și, cum am zis, le-am folosit ca motivație. Țin minte, am avut un meci cu echipa națională, la Pitești, împotriva Franței. Franța, una dintre cele mai bune echipe din lume și era și în formă foarte, foarte bună. Atunci au reușit să câștige împotriva noastră 1-0, printr-un penalty. Era unul dintre cele mai bune meciuri ale noastre, chiar am avut și noi șanse, ne-am apărat foarte bine, le auzeam pe jucătoare cum ziceau: „Nu am cum să pasez”, „Se mută foarte bine”, „Sunt foarte grupate”.
Am avut o echipă foarte puternică și am jucat, dar, revenind la ideea noastră, erau persoane în tribună care strigau: „Haideți, puturoaselor, că am pus pe voi la pariuri”. Adică ... Chiar după meci, când vorbeam, ne-a bufnit râsul, pentru că noi eram fericite – ziceam: „Wow, a fost unul dintre cele mai bune meciuri ale noastre”. Cred că lumea nu știa despre ce e vorba și, de-asta zic, niciodată nu am stat și nu am dat curs acestor lucruri. Bineînțeles, câteodată, ne-am amuzat sau am vorbit ironic pe tema acestor lucruri. Acum ne amintim, cred că nu vom uita niciodată, dar cred că răspunsul nostru sau al meu, ca sportivă, este prin performanțe, prin rezultate și muncă.
Despre dragostea pentru fotbal: Era modul meu de a mă distra, era și ușor de jucat. Aveam nevoie de patru pietre și o minge
Da, și ați demonstrat asta. Cum v-ați îndrăgostit dumneavoastră de fotbal? De ce nu un alt sport?
Florentina Olar: Am mai cochetat și cu alte sporturi înainte: gimnastică, karate, volei. Ai mei, fiind o fire energică, și-au dorit să să mă ducă într-un mediu organizat, să pot să-mi consum energia. Atletism am practicat timp de trei ani, chiar un an în paralel cu fotbalul, dar tot timpul eram cu băieții în fața blocului, ne jucam cu mingea la școală, în curtea școlii; fiind în Constanța, vara eram pe plajă. Era mult mai ușor, acum nu prea mai ai loc unde să-ți pui (două porți, n.r.), pentru că toate plajele sunt private, nu erau așa înainte. Era modul meu de a mă distra, de a fi împreună cu prietenii, era și foarte ușor, pentru că aveam nevoie de patru pietre și o minge să ne jucăm și așa m-a atras acest sport, până când am reușit să ... nici n-am știut de existența unei echipe de fotbal feminin în Constanța. A venit domnul antrenor (Ion Zlate, n.r.) - Dumnezeu să-l ierte - căutând fete și așa m-a remarcat. Nu cred că a fost un motiv întemeiat pentru care am ales fotbalul, dar pur și simplu m-am simțit atrasă și cred că, fiind sport de echipă, mi-a plăcut și mai mult.
Cum mi-ați evocat mai devreme episodul cu meciul echipei cu Franța, ce alte momente speciale mai păstrați dumneavoastră în suflet?
Florentina Olar: Bineînțeles, debutul la echipa națională. Primul meci. Pe vremea aceea, nu aveam echipă de under-19 sau 17, era doar echipa de senioare și am avut privilegiul de a fi selectată foarte tânără și am crescut alături de jucătoare foarte bune, de la care am învățat foarte multe. Dar la echipa națională de senioare, poți juca în meciuri oficiale doar după împlinirea vârstei de 16 ani. Am mai jucat meciuri amicale înainte de 16 ani, dar atunci când am fost oficial chiar am avut niște emoții foarte, foarte mari. Tremuram în momentul intonării imnului. Și da, chiar în acel meci am și marcat.
Îmi mai amintesc cu drag și recunosc, cu un ochi plâng și cu unul râd, barajul de calificare la Campionatul European împotriva Portugaliei. Ambele meciuri s-au terminat la egalitate, dar pe vremea aceea era regula golului înscris în deplasare, iar ele au marcat în România, dar zic că plâng cu un ochi și rând cu celălalt, pentru că, eu fiind de atâția ani în în sânul echipei naționale, eu o consider și o performanță, pentru că a fost prima dată când am fost atât de aproape de o calificare la un turneu final. Campania aceea a fost o campanie minunată, am început ca de obicei, nimeni nu credea în noi, am avut rezultate bune în grupă și, când ne-am apropiat de baraj, tot mai mulți oameni au venit și ne-au susținut și au început să creadă în noi.
Sunt multe (momente, n.r.), adică fiecare meci cred că are importanța lui și am câte o amintire. A mai fost momentul când am intrat cu fiul meu cel mare pentru prima dată pe teren. Avea un an și șapte luni. Pe teren a fost la Cluj, împotriva Belgiei, dar nu de mult am intrat iarăși cu el. Cred că de fiecare dată când am ocazia să intru și cu el - acum sper să intru cu amândoi - e ceva unic, să intri cu copiii pe teren, ca părinte, și să-ți asculți imnul, să știi că trebuie să-ți reprezinți țara, e o mândrie.
Copiii dumneavoastră sunt interesați de sport? V-ați dori să facă fotbal de performanță?
Florentina Olar: Nu neapărat, aș dori să facă un sport. Ar fi minunat, n-aș zice nu, pentru că și soțul meu a făcut (fotbal, n.r.), ar fi ceva frumos și i-am susține, dar noi suntem foarte deschiși și ce își doresc să facă, să facă. Credem că e important să facă activitate fizică. Oricum fac, au destulă energie, dar da, ar fi minunat. Am mai zis lucrul acesta. O echipă din Spania a intrat cu mămicile pe teren și înainte l-am întrebat pe fiul meu cel mare: „Ce părere ai? Eu am intrat cu tine. Cum ar fi dacă ai intra și tu cu mine pe teren?”. Era foarte, foarte încântat. E încă mic, e mult să discutăm. Deocamdată, merge la antrenamente de fotbal, dar ne bazăm pe relații sociale, pe respectarea regulilor, pe a-și aștepta rândul și alte aspecte, înaintea performanței. Cred că este foarte timpuriu să dăm un verdict.
Sursă imagine: FRF
Multe jucătoare au nevoie de un job part-time, pe lângă cel de jucătoare de fotbal, pentru a-și asigura o viață stabilă
Am citit o serie de articole economice, care analizează situația finanțărilor din fotbal. Am văzut o statistică din 2022, care arăta că, în Marea Britanie, un jucător mediu din Premier League câștiga într-o săptămână cât o jucătoare din Women Super League în doi ani, mie mi se pare o discrepanță enormă. Iar în România știm că cluburile de fotbal masculin au bugete de milioane de euro, iar formațiile feminine, tot date din 2022, aveau bugete între 100.000 și 250.000 euro. Cum vi se pare dumneavoastră situația? Nu o găsiți ingrată, având în vedere că munca e până la urmă aceeași, dacă nu chiar mai multă?
Florentina Olar: Și eu zic la fel. Dacă ne gândim ... strict la cazul meu, am și doi copii și cumpărături și ... da, mi se pare o diferență enormă și nu mi se pare corect, pentru că și noi petrecem foarte multe ore pe terenul de fotbal, în sala de forță. Ca număr de ore sau ore de antrenament este aceleași. Da, s-a dezvoltat foarte mult fotbalul, dar nu cred că se va ajunge, financiar vorbind, la nivelul băieților. Mă bucur că lumea vine din ce în ce mai mult la stadion și, ca să știți, cred că nici o jucătoare de fotbal din lume nu a început să practice fotbal și de performanță și să facă toate aceste lucruri pentru bani.
Noi iubim acest sport și au fost momente când nici eu, în țară, nu mi-am primit salariile, dar nu s-a pus niciodată problema că nu merg la antrenament, ba chiar mai mult făceam câte trei antrenamente pe zi, de aceea spun - cei care nu știu de fotbalul feminin și doar comentează au niște comentarii răutăcioase, pentru că depunem foarte multă muncă. Avem multe alte activități pe care le facem și pe lângă fotbal, pentru că nu-ți permiți - ca jucătoare de fotbal - și sunt multe care suntem și la echipa națională care trebuie să mai facem ceva pe lângă fotbal, adică să ai un job part-time, pentru a putea să ai o viață stabilă, să poți să-ți permiți strictul necesar. Da, ce ce să zic?
Nu cred că se va ajunge vreodată să comparăm salariile fetelor cu ale băieților, dar sper ca mai multă lume să-și îndrepte atenția spre acest fenomen și să susțină mai mult fetele, pentru că merită și chiar fac acest lucru din dragoste și pasiune.
Sunteți și antrenoare, ați urmat un curs de antrenori în Danemarca. Antrenați în prezent?
Florentina Olar: În prezent, nu antrenez. Am urmat un curs de antrenor, am o licență a UEFA. Am ajutat un pic echipa noastră Under-19, cât timp am fost însărcinată și n-am mai putut să mă antrenez. Mi s-a propus, dar am zis că nu pot să fac acest lucru. În momentul în care voi decide să antrenez, vreau să fiu dedicată sută la sută. Momentan, vreau să mă bucur de tot ce a mai rămas din din ultima parte a carierei și, pe lângă acest lucru, am și cei doi copilași, care necesită atenție și vreau să-mi petrec timp și cu ei.
La fiecare meci, băieții vin cu tatăl lor
Cum reusiți să împăcați cele două roluri – de mamă și de sportivă de performanță?
Florentina Olar: Este destul de greu. Când am posibilitatea, îi iau și pe ei cu mine la meci. La fiecare meci, ei vin cu tata. Nu vreau să fie acolo la antrenamente, vreau să mă pot concentra sută la sută, dar, spre bucuria mea, momentul meu de relaxare este când sunt la antrenament. Așa pot îmbina utilul cu plăcutul și acolo mă descarc, sunt eu cu cu mine, iar, când vin acasă, oboseală fizică este, de multe ori este și psihică, dar reușesc să mai îmi petrec câteva momente cu ei. Ne antrenăm de multe ori dimineața, în timp ce ei sunt la școală, respectiv creșă. Atunci am după-amiazele cu ei. Din păcate, nu am avut weekend-uri cam deloc, pentru că am avut foarte multe meciuri la Copenhaga, ceea ce a însemnat că am călătorit cu o zi înainte.
De exemplu, dacă jucam duminica, sâmbătă dimineața avem antrenament, după care mâncam și plecam și ajungeam duminică noapte, ceea ce este un pic ... și simt că îmi lipsesc aceste lucruri, pentru că, și dacă am o zi liberă în timpul săptămânii, repede, cumpărături, curat, mâncare și vreau să îi iau și pe ei cât mai repede, să pot să să am timp cu ei. Este greuț, dar știu că nu mai este foarte mult, iar ei s-au adaptat.
Soțul meu face o treabă excelentă și mă ajută pe această cale. Sincer, nu văd neapărat că le lipsește ceva, adică sunt prezentă cât de mult de mult pot și, de multe ori, și aici, în Danemarca, de exemplu, nu le dă de mâncare nici la școală, nici la creșă, trebuie să punem pachete de acasă, iar de multe ori, deși aș vrea să fac pachetele înainte să mergem toți la somn, mergem, ne punem la somn, am un power nap, mă trezesc și le fac pachetele, tot în ideea de a petrece timp cu ei și să nu stau să fac alte lucruri.
Și copiii vă susțin în demersurile dumneavoastră, vin la meciuri, vor să intre cu dumneavoastră pe teren. Simțiți această susținere din partea lor.
Florentina Olar: Cred că n-au avut de ales (râde). În special cel mare, Patrick, la un moment dat știa mai mult ce șanse avem de a câștiga și rezultate și statistică. E înnebunit de matematică, fotbal, statistică, îmi știe și colegele. Mai vorbesc eu cu soțul și întreabă: cine are contract până acum? Pe colege întreabă dacă mai semnează, cine mai rămâne. E foarte mult în fenomen și mă susține, se bucură.
Până să înceapă școala, venea cu mine în fiecare cantonament cu mine, după care nu putem să lipsim de la școală cum lipsim de la grădiniță și a fost cu mine în Polonia, am pierdut 6-0, a fost atât de supărat. După care am făcut deplasarea în România, aveam meci amical cu Cehia, vreau să zic că eu n-am putut să mă concentrez cum aș fi vrut la meciul cu Cehia, pentru că el era foarte afectat de ce s-a întâmplat în Polonia: „Mami, nu, tabela nu arăta așa și dacă arăta așa” ... nu voia să accepte deloc, i-a fost foarte greu să digere acest rezultat.
Nu știu dacă și-ar fi dorit neapărat, dar a fost oarecum îndrumat spre această cale și e foarte implicat. Și Dominic este înnebunit după minge. Chiar ieri mi-a zis doamna educatoare că se juca cu mingea și dădea șut. Stai, că ai doar 20 de luni, zic eu, unde te grăbești? Vedem ce va fi cu ei. (zâmbește)
Sper că s-a schimbat acest concept că «fotbalul nu este pentru fete»
Ce veți face în continuare? Rămâneți în Danemarca și după anul viitor?
Florentina Olar: Încă nu ne-am făcut un plan. Inițial, când am venit în Danemarca, am zis: „OK, fotbalistic știm că va fi mai bine, dar nu cred că voi sta foarte mult”. Între timp, au trecut 12 ani, am născut de două ori. Cred că depinde și de ce ce îmi doresc eu, dar în același timp n-aș vrea nici să fiu egoistă. Cred că atât soțul, cât și și copiii m-au susținut foarte mult în cariera de jucătoare de fotbal, iar acum cred că va trebui să mă gândesc mai mult la aspectul familial. Sigur va fi ceva în fotbal. Patrick este foarte fericit aici, chiar mai discutăm și nu vrea să să ne mutăm în România. El se regăsește foarte mult aici. Nu știu, depinde de ce ofertă aș putea eu să am și ce ar implica acest lucru. Și nu mă refer la partea financiară, mă refer pur și simplu la organizarea noastră ca familie. De exemplu, locuim într-un orășel unde ne este foarte ușor să putem să mergem cu copiii, să-i ducem la fotbal, la înot. Bănuiesc că în țară, în orașele mai mari, este altceva și ne va fi mult mai greu. Și aș vrea să fie cât mai cât mai practic și ei să se dezvolte într-un mediu în care se simt OK. Și putem să le oferim și noi mai multe activități și să petrecem mai mult timp cu ei.
Având în vedere experiențele, dar și realizările dumneavoastră, ați recomanda unui copil să facă fotbal de performanță? Ce le-ați spune părinților unei fete, dacă ei v-ar argumenta cu prejudecata că „fotbalul nu e sport de fete”? Până la urmă, există sport feminin?
Florentina Olar: Din punctul meu de vedere, nu. Mie îmi place mult handbalul și urmăresc, mi se pare mult mai dur decât fotbalul feminin, pentru că, din punctul meu de vedere, sunt mult mai multe contacte acolo, terenul fiind mai mic, e inevitabil. La noi, la fotbal, pot să dau pasă lungă și să mai stau și să mă mai odihnesc. Din punctul meu de vedere, nu există. Și referitor la întrebare, în primul rând, le recomand părinților să-și îndrepte copiii spre o ramură sportivă, pentru că, mai ales în ziua de azi, sunt multe alte atracții care nu sunt benefice, zic eu. Și atâta timp cât copilul are posibilitatea de a merge și a desfășura o activitate fizică într-un cadru organizat, își creează relații sociale, își consumă energia într-un mod sănătos. Vorbind de performanță, cred că este timpuriu să spui „performanță” la șapte ani, la zece ani.
Pentru mine, nu știu, eu, la 13 ani, când am început, mă gândeam doar la fotbal și voiam să devin cea mai bună, dar nu știam ce înseamnă acest lucru, dar cred că trebuie să fie loc să se bucure, să fie loc să copilărească, să fie loc să se distreze, să nu facă ceva, pentru că așa trebuie să faci. Când ajungi la nivel de performanță, da, aici trebuie să dai cu dreptul, pentru că biomecanic, sunt alte chestii, dar cred că și antrenorii trebuie să fie calificați sau să nu se gândească atât de mult că copilul trebuie să aleagă, să aleagă între fotbal sau orice alt sport, pentru că trebuie să facă performanță.
Cred că trebuie să vină din interior și atunci când există dragoste și pasiune pentru ceva, sau cel puțin așa a fost în cazul meu - am ajuns la performanță.
Sper că s-a schimbat acest concept că «fotbalul nu este pentru fete» . Noi, de fiecare dată când am jucat la București, pe Arcul de Triumf, cei mai mulți suporteri au fost copilași, fetițe. Chiar vreau să le mulțumesc acestor părinți că le-au adus la stadion, că le-au arătat ce înseamnă o atmosferă și ne-au ajutat foarte mult pe noi. Sunt incredibili când îi auzim în tribună cum ne susțin și chiar este o susținere sinceră și nevinovată.
Cum vedeți dumneavoastră viitorul fotbalului femin și ce schimbări credeți că ar fi necesare pentru a recompensa pe măsură eforturile pe care jucătoarele le fac în sport?
Florentina Olar: (Fotbalul feminin, n.r.) S-a dezvoltat foarte mult, cel puțin de când am început eu - și din punct de vedere al suporterilor, dacă eram cu trei-patru părinți, acum ajungi să joci pe Wembley, cu casa închisă.
Din punctul meu de vedere, în țară sunt foarte multe jucătoare de fotbal, dar cred că ne lipsește calitatea. Acum, chiar nu știu exact ce se întâmplă, dar aș face apel și la staff-ul tehnic, la antrenorii calificați, pentru că este nevoie de acest lucru, este nevoie de oameni care știu să lucreze cu fetele. Noi, fetele, în general, avem mult mai multe întrebări. Suntem perfecționiste și, dacă ai spus așa, așa trebuie să fac, pentru că vrem să fie totul perfect.
Bazele sportive s-au dezvoltat, condițiile sunt diferite. Pe de altă parte, aș face apel și la jucătoare, la fetele care practică fotbal. De exemplu, când am mers eu în Italia, erau foarte puține echipe, iar acolo era voie să joace doar o stranieră, pentru că doreau să-și dezvolte fotbalul, să dezvolte jucătoarele interne, pentru ca echipa națională să progreseze. Acum e diferit. Acum sunt și alte echipe, sunt echipe ca Juventus, Fiorentina, Milan, toate cluburile masculine au echipe feminine, echipe cu nume mari, sunt alte atracții și au alte posibilități. Ideea este că ele, dacă își doresc cu adevărat, pot să se ocupe mai mult de ele și să aibă grijă.
Acum, există nutriționiști, adică nu cred că în ziua de azi mai aleargă cineva cu o pungă de pufuleți în burtă, cum alergam noi. Există preparatori fizici individuali. Cele care sunt în jurul echipei naționale, dacă nu își permit, pot apela la preparatorii care sunt angajați de federație și sunt dispuși să le ajute. Deci sunt mult mai multe surse. Depinde și de jucătoare, depinde cât de mult își doresc să facă acest lucru.
Le transmit să nu se mulțumească cu zona de confort, dacă într-adevăr doresc să să facă ceva, pentru că noi, ca popor, suntem foarte talentați și spun asta nu că e ceva ce se spune, pentru că am avut colege din toate colțurile lumii și am văzut acest lucru, doar că păcătuim la capitolul mentalitate și ne mulțumim puțin și ne este OK în zona de confort. Ar trebui să vină din mai multe părți și de cum am zis, a antrenorilor, federația a început să susțină mai mult, din câte știu, sper să continuă să facă și tot mai mult, dar trebuie să vină și din partea jucătoarelor, pentru că - poate le-ați numit sacrificii, sunt sacrificii, într-adevăr, dar cum am zis eu, dacă îți dorești cu adevărat acest lucru, nu ar trebui să fie un sacrificiu - adică și eu îmi doresc o duminică liberă, dar sunt atât de aproape de a câștiga Cupa și campionatul, încât pot să trag de mine. Să pună în balanță ce ce își doresc, dacă vor într-adevăr să ajungă la o echipă mare în Europa, este nevoie de multă muncă și nu este suficient ceea ce se face în antrenamentul cu echipa; este nevoie de multă, multă muncă individuală.
Nouă, ca popor, ne este și foarte greu să se uite alte echipe mai mari la noi, ca jucătoare, pentru că nu am avut foarte multe care au activat, iar pentru asta, pentru a ajunge la o echipă mai mare, din punctul meu de vedere, trebuie să găsești ceva de mijloc, intermediar, unde să joci, să să te faci cunoscut, să te faci auzit, după care să faci pasul. Este greu să pleci direct din România la o echipă de top, asta este părerea mea. Acum poate să fie și persoane care nu sunt de acord. Repet, nu este imposibil, dar este o muncă de zeci de ani în spate.
