Bucureștiul care s'a dus: cum descria, în 1943, scriitorul Ioachim Botez un cartier al capitalei pe care îl pierdusem deja.
Era 21 octombrie 1943. Gazeta Municipală a Bucureștiului, o publicație care apărea sub Primăria capitalei, scotea numărul 690. Pe prima pagină, jos, sub un titlu nostalgic — „Bucureștiul care s'a dus" — un scriitor încărunțit, cu pălărie cu boruri largi și lavalieră neagră în jurul gâtului, semna un text cu titlul Plumbuita, altă dată și acum. Era Ioachim Botez, profesor de română prin diverse licee provinciale, autor al cărții „Însemnările unui belfer”, despre care Eugen Lovinescu spusese cândva că este „mare prozator". Astăzi puțini bucureșteni îi mai cunosc numele. Iar articolul lui despre cartierul Plumbuita zace, îngălbenit, într-un restaurant cu un mic muzeu de obiecte tradiționale românești din Sectorul 2 al capitalei — la doi pași de locurile pe care le descria, cu amărăciune, în acel octombrie de demult.
„Acum, calea ce duce la mănăstirea Plumbuita... nu mai are farmecul de altădată"
Așa începe articolul lui Botez. O frază scurtă, sentențioasă, în care scriitorul lasă să se vadă, dintr-o dată, întreaga melancolie a unui om care vede orașul copilăriei sale dispărând sub ochii lui. Plumbuita — mănăstirea ctitorită cică de voievodul Petru Șchiopul pe un dâmb ocolit de gârla Colentinei, locul în care, pe la 1830, Ion Câmpineanu, fruntaș pașoptist, fusese trimis în surghiun — nu mai era cea pe care o știa.
Drumul care „începe din gura Oborului bucureștean și tot scoboară până la matca mocirloasă a gârliței" se modernizase, scria Botez. Pornea, ca atâtea altele, din inima Oborului — placa turnantă comercială a Bucureștiului interbelic — și se ducea, ocolind prin nord-est, către dâmbul mănăstirii. O arteră dintre cele care legau, pe atunci, târgul orașului de marginile lui rurale. Iar pe acel drum, în 1943, Ioachim Botez plângea după o lume care încă nu se uscase complet.
Hambare cu mei, ulcele boite, cârciumi sub șoproane plecate ca un sombrero
Stilul lui Botez este de o plasticitate aproape pictorală. Iată-l, descriindu-ne ce dispăruse:
„Nu se mai văd dugheni bătrânești cu șoproane plecate ca un sombrero, unde poposeau drumeții băutori și dejugau căruțele cu butii de țuică bine mirositoare venite dela deal. Au pierit prăjinele înalte de câțiva stânjeni de pe la porțile fostelor hanuri, în vârful cărora se legăna câte un lanț de fân. Nu se mai arată nicăieri în fața prăvăliilor hambare cu orz, cu meiu, cu tărâțe, cu hrișcă, unde toată ziua se scăldau și ciuguleau vrăbiile, nici brâiele acelea lungi și în feldefel de colori întinse ca niște stindarde sub streșini..."
Este una dintre cele mai frumoase invocări ale unei lumi pierdute pe care le-a produs proza românească interbelică. Botez nu enumeră obiecte — el invocă spectre. Vrăbiile care se scăldau în hambarele cu mei. Brâiele țesute, întinse ca stindardele sub streșini. Mușuroaiele de ulcele de pământ boite în toate chipurile. Mărăcinișurile de capete de furci „ca niște păianjeni de oțel". Lighenașele de alamă galbenă „strălucind de departe ca luna când se știrbește". O lume care încă supraviețuia, ici-colo, dar care, vedea Botez, era pe cale să dispară definitiv.
În locul ei, observa scriitorul cu o resemnare amară, apăreau cârciumile cu „firme de tinichea care de care mai urâte".
Bulibașa, Pofiton și cazanele cu seu
Cea mai gustoasă bucată din articol vine spre mijloc, când Botez se apropie de zahanaua de pe malul gârlei Colentinei. Zahana era abatorul tradițional — locul unde se tăiau caprele și oile, se prepara pastrama, se făceau cârnații. În jurul lor erau cârciumile, iar în jurul cârciumilor — viața.
Botez își amintește, prin gura unui „diavol neadormit" care îi șoptește amintiri, de un chef din tinerețe:
„Era într-un amurg de toamnă, când sălciile și aninii de pe apa Colentinei începeau să bată în ruginiu, iar tufele de cătină să se înroșească; când fumul fripturilor de berbec și pastramei de capră dela cârciumile din jurul zahanalei, se ridica spre cer ca o jertfă păgânească..."
Și acolo, la masă, cânta Bulibașa — un personaj cu „lavaliera stufoasă ca părul lui de harap", care cânta „cu glasul ridicat" un cântec lăutăresc trist și straniu:
„Când o fi la moartea mea,
Ui-la, la; ui-la, laaa...
Să mă'ngroape unde-or vrea,
Ui-la, la; ui-la, laaa...
Și în loc de candelă..."
Iar al doilea personaj, încă și mai colorat, este Pofiton — pomenit ca „bețivul vestit care ademenea și pe alții la băutură numai cât scotea din buzunar niște urechi de oaie sărate și pipărate cum știa numai el". Vă imaginați? Un personaj care nu avea altă strategie de a atrage tovarăși la pahar decât niște urechi de oaie făcute după rețeta lui secretă, scoase strategic din buzunarul hainei. Pofiton, bețivul Plumbuitei, ar fi meritat propriul roman.
Botez se mai gândește, ispitit de „diavolul" amintirilor, cât de bine ar fi fost dacă „părintele care scoate revista cu sfinți și policandre" — preotul de la Plumbuita, harnic, care reușise să tipărească o foaie ortodoxă numită „Candela Colentinei" — s-ar fi gândit, în loc, să producă mezeluri ardelenești. Sugiucul cu schindrof bulgăresc, babicul cu boia de ardei roșu, șușcin ardelenesc — nume care astăzi sună aproape ca o limbă moartă, dar care erau, pe atunci, sufletul gastronomic al zonei.
Taraba pustie și moscheea fără turn
Vizita lui Botez la zahana, „după atâta amar de vreme", este punctul cel mai trist al articolului. Locul, cândva plin de viață, devenise o ruină. O femeie, singură, într-o dugheană părăsită. Pe tarabă, în loc de mezelurile și mușchiulețele de odinioară — nimic. Botez întreabă într-o doară, „lingându-și buzele":
„— Ai ceva?
— Ce?
— Cârnați.
— Ce cârnați?.. Io n'am nici fudulii... răspunse muierea râzând cu înțeles diavolesc."
Iar dincolo de hardughie, ce să vadă — încă și mai trist:
„Trențe, cârpe, potloage adunate de prin cele gunoaie!... Încăperea de alături și altele, gem de saci plini cu trențe... Acolo unde altădată fumegau cazanele uriașe cu seu clocotind și mirosul ca de mare al cărnurilor puse la saramură..."
Clădirea cea mare a zahanalei, sub care odată trecea gârla, „acum stă închisă și pustie", scrie Botez. „Văruită proaspăt, în bătaia soarelui de amiază, parc-ai o moschee fără turn, uitată de Profetul iubitor de berbeci cu seu mult."
Este o imagine de o forță poetică rar întâlnită în publicistica românească interbelică. O moschee fără turn. Un loc care a fost al cărnurilor și al fumului — devenit acum cimitir de cârpe și saci.
Un ziar într-un colț de muzeu
Cum a ajuns acest ziar — Gazeta Municipală din 21 octombrie 1943 — să se păstreze peste opt decenii? Ziarul, înrămat și expus, se află astăzi pe peretele unui restaurant cu un mic muzeu de obiecte tradiționale românești din Sectorul 2, la doar câțiva kilometri de mănăstirea pe care Botez o descria în 1943. Alături de el, zeci de alte obiecte de viață cotidiană interbelică au fost adunate cu răbdare de-a lungul anilor — ulcele, țesături, icoane, unelte. Astăzi, oricine intră acolo se poate apropia de geam și citi, literă cu literă, textul lui Botez. Pagina îngălbenită, cu marginile uzate, este una dintre puținele ferestre directe spre Bucureștiul anului 1943 care s-au păstrat în zona Plumbuita-Obor.
Restaurantul, care servește astăzi mâncare românească tradițională — ciorbe, sarmale, mămăligă, fripturi — se află în aceeași zonă a Bucureștiului despre care scria Botez, în nord-estul orașului, între Obor și Colentina. Tradiția gastronomică pe care scriitorul o vedea murind în 1943 — pastrama, mezelurile, cazanele cu seu, fripturile de berbec — supraviețuiește, sub forme mai îmblânzite, în meniul de pe această parte a orașului, alături de preparate de zile de sărbătoare, inclusiv mâncare de post tradițională pentru perioadele de Crăciun și Paști.
Recuperarea unui scriitor
Ioachim Botez a murit la București pe 12 iunie 1956, la 71 de ani, lăsând în urmă o operă pe care critica literară interbelică — Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu — o aprecia mult. Cartea lui cea mai cunoscută, Însemnările unui belfer, a fost retipărită recent (Paul Editions, 2024) într-o ediție care încearcă să-l aducă din nou în lumina cititorilor de astăzi. „Belfer" — cuvântul yiddish pentru un profesor sărac, fără post stabil — era ironia cu care își descria propria meserie de educator nomad, mutat din liceu în liceu prin țară: Piatra Neamț, Pitești, Mizil, Buzău, Oltenița, Suceava.
A rămas un scriitor de provincie cu o privire de capital. Un om care a iubit Bucureștiul atât de mult încât a învățat să-l plângă în vreme ce era încă în viață.
Iar articolul lui despre Plumbuita — expus astăzi în colțul unui mic muzeu cu obiecte tradiționale, pus pe perete pentru a fi văzut — ne arată că, pentru a înțelege ce este astăzi un cartier, trebuie uneori să citim ce era ieri, cu ochii cuiva care l-a iubit destul cât să-l plângă.
Sursa foto: https://ceaun.ro/
