Natalia Kaluian cântă și încântă lumea cu dragostea ei pentru cântul și portul popular. Iubește muzica și o caută acolo, la izvoarele ei. Cântecele le ascultă și le primește în dar de la bătrânele din satul ei.
Natalia Kaluian s-a născut pe malul Dunării, în Cartal, Raionul Reni, în Sudul Basarabiei istorice, azi, în Ucraina. La patru ani a luat primul premiu pentru interpretarea unui cântec popular românesc și de atunci a participat la toate spectacolele din raion.
„M-am nascut pe 9 martie 1991 în familia lui Dumitru și Elena Kaluian. Tatăl meu este filonul muzical al familiei, el cântă la acordeon. În casa noastră, muzica e mereu în capul mesei și ne dorim ca ea să fie cunoscută și iubită de toată lumea.
Colind satul meu în lung și-n lat de câțiva ani. Caut izvoarele adevărate de folclor şi merg la bătrânii satului, unde descopăr folclor neatins încă. Pentru mine este ceva special când o bătrânică este dornică să-și aducă aminte de cântecele pe care le fredona atunci când era tânără și să mi le doinească mie. Acela este un moment care îmi umple sufletul pentru că știu că am în fața mea un tezaur muzical.
Mi-am făcut studiile la Școala Medie în satul natal, într-o școală românească și spun cu mândrie acest lucru, pentru că, în familie, noi am vorbit tot timpul românește, am cântat românește, iar posturile de televiziune și de radio pe care le urmăream erau transmise doar în limba română.
După absolvirea școlii din sat am plecat să-mi continui studiile muzicale la Chișinău, în Republica Moldova, la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde am fost admisă să studiez cobza (un instrument foarte vechi şi unic) și de atunci, practic, a început pasiunea mea pentru artă și pentru tradițiile românești. După absolvirea Colegiului am urmat facultatea la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice „Gavril Muzicescu”, tot din Chișinău, la Secția Canto-Popular. Am colaborat cu Ansamblul etnofolcloric „Ţărăncuţa", cu Ansamblul „Opincuţa", iar după Licență am continuat şi studiile de Master, specialitatea "Patrimoniul Cultural și Manifestări Artistice.
După finalizarea studiilor am participat la foarte multe Festivaluri şi turnee artistice internaționale, cu spectacole de muzică populară în Polonia, Slovenia, Italia, Germania, Cehia, România, Ucraina și Republica Moldova, demonstrând pretutindeni că folclorul românesc este unic în lume şi se bucură de multă preţuire. În prezent, sunt conducător artistic al unui Ansamblu folcloric de copii și în timpul rămas liber particip și la spectacolele la care sunt invitată”.
Aproape singură a reușit să-și adune un repertoriu valoros pe care urmează să-l înregistreze și să ni-l prezinte cât mai curând. De la bătrânele din sat a învățat cântece de dragoste, de nuntă, dar și melodii de joc (Geamparaua, Cădâneasca și Sârba) specifice satului său natal, Cartal. Cursurile urmate la Școala de Muzică au ajutat-o să se apropie și mai mult de pasiunea ei. Dar viața nu a fost întotdeauna însorită.
„În mintea mea de copil, viața era frumoasă, asta în primul rând datorită părinţilor mei care au făcut mari eforturi să nu ducem lipsă de nimic, dar realitatea era alta… Am trăit şi vremuri foarte grele, când în loc de pâine mâncam doar turte și mămăligă. Uneori nu aveam curent electric. Dar peste toate greutățile am trecut cu credință și cu gândul la Dumnezeu. Am fost crescuți cu frica de Dumnezeu și Dumnezeu ne-a răsplătit pentru acest lucru. Copilăria mea a fost frumoasă, ocrotită de părinții mei, care m-au crescut în dragostea de neam și de tradițiile străbune.
Modelul meu de viață și cel care m-a inspirat să aleg muzica este tatăl meu. El, fiind acordeonist cu studii, a prins niște vremuri mai grele, așa că a fost nevoit să rămână în satul natal și poate tocmai de aceea și-a dorit ca noi, copiii lui, să facem ceea ce el nu a reușit, iar eu nu aveam cum să aleg altceva, mai ales că acum știu că doar muzica este potrivită pentru mine. Părinţii mei întotdeuna mi-au spus că nimic nu se poate face fără muncă! Tata are o vorbă: „Fata lui Tati, tu trebuie să muncești de două ori mai mult”.
De la părinții mei am primit cea mai mare zestre, adică cei șapte ani de acasă. Doar asta m-a ajutat mereu să am încredere în mine și să merg mai departe pe drumul meu. A fost nevoie de ceva timp pentru a-mi da seama cât de importante sunt pentru mine folclorul și tradițiile noastre, pentru a înțelege că tot ce păstrau bunicile în Lada de Zestre e o comoară. Zestrea „culturală” am primit-o de la bunica mea, atât în bunuri materiale, cât și spirituale.
Copilăria mea se regăsește în poala bunicii… Cum stăteam în curtea ei, pe băncuță, la umbra teiului bătrân și îmi spunea povești și istorii din viața ei. Vara eram permanent în preajma bunicilor pentru că ei mereu ne așteptau cu gogoși pufoase și cu sucuri din fructele verii...
Când mă întorc cu gândul la cum era viața în localitatea mea când eram copil, îmi dau seama că sunt o norocoasă că m-am născut la sat. Satul românesc păstrează încă multe tradiții vii. Tradițiile și obiceiurile născute la sat ne-au creat cumva adevăratele legături de prietenie, capabile să împartă fericire și bucurie la tot pasul, deşteptând în noi dorința de a ne bucura de bucuria altuia, prin jocuri sau prin alte activităţi interesante, neobservând sărăcia și greutățile pe care le intâlneam zi de zi.
De exemplu, pot să vă povestesc, pe scurt, despre obiceiul Caloianul (Paparuda), când ne adunam cu toți copiii din mahala și făceam acea „păpușă" din lut îmbrăcată în haine de coji de ouă. Apoi Caloianul era pus pe apa curgătoare… Sunt multe lucruri de povestit despre acest obicei pe care noi îl țineam cu sfințenie și noi eram mici și credeam că doar așa putem chema ploaia! Alte obiceiuri pe care le mai păstrăm și astăzi sunt: Focorelul, Surata, Lăzărelul, Drăgaica, obiceiurile de iarnă cu măști și colinde. Chiar avem un colind original pe care nu l-am mai găsit nicăieri”.
De când era mică visa să trăiască în România. Privea de dincolo de Dunăre și visa că într-o zi va locui și ea acolo unde se vorbește tot românește și unde știe că e țara străbunilor ei. Visul copilăriei a devenit realitate în timp.
„România este o țară minunată, cu o mulțime de locuri deosebit de frumoase și plină de oameni faini! Din punct de vedere profesional, în cazul meu, am cele mai mari șanse să-mi îmbogățesc repertoriul cu obiceiuri și tradiții românești. Sunt pasionată de cultura și autenticitatea românilor și nu mă voi opri niciodată din călătoria mea pe drumul folclorului.
Mi-e drag să port costumul popular care face parte din moștenirea primită de la străbunii noștri. Bunica îmi povestea că iile (cămeșile cu altițe) se confecționau de femeile din sat în timpul șezătorilor, unde toate cântau în timp ce țeseau sau croiau haine. Chiar bunica mea, de meserie croitor, m-a învățat cum să croiesc haine, cum să țes la război țoale, covoare tradiționale, preșuri, cum să împletesc ciorapi sau cum să croșetez perdeluțe. Bunica împletea ciorapi, ilice, cosea la canva și îmi croia mie costume populare. De la ea am primit și câteva costume pe care le port și astăzi cu mândrie și cu mare drag.
Am avut norocul să mă nasc româncă. Buneii și străbuneii mei au fost români cu acte în regulă, iar în România sunt la mine acasă. Să fii român și să-ți iubești neamul strămoșesc, să-ți iubești tradițiile, obiceiurile este o datorie. Nu contează că noi suntem aici și restul românilor dincolo. Am plecat de acasă pentru că așa m-au purtat viața și căutările mele. Am găsit o societate în continuă mișcare, cu probleme care cer soluții. Am găsit oameni interesanți, am văzut cum se îmbunătățesc lucrurile în fiecare zi și pentru mine totul este o provocare, o încercare peste care trebuie să trec cu bine și cu înțelepciune”.
Deși acum România este casa ei, sufletul ei se odihnește mereu în satul de pe malul Dunării. Și știe că acolo românilor nu le este bine.
„Îmi doresc ca România să recunoască oficial că suntem români! Românii aflați la un pas de țara mamă sunt cei care se pot identifica după tradiţiile comune, după portul și după limba vorbită zi de zi. De aceea cred că România ar trebui să se uite cu mai mare atenție la noi.
Să recunoască oficial că și noi suntem românii ei, fiindcă noi nu suntem diaspora, ci neam adevărat rămas dincolo de granițele Țării Mamă. Despre aceste comunități se știe foarte puțin. Manualele de istorie omit să-i menționeze pe românii care mereu au luptat pentru limba, neamul, portul, tradiția și obiceiurile lor, dar au avut neşansa istorică de a se afla dincolo de gardul de sârmă ghimpată care despărțea românii de români.
Eu am avut noroc cu profesorul meu de Istorie care ne preda o Istorie ce nu se găsea în manuale. Tinerii care provin din familiile de români de la mine din sat, dar și din satele vecine știu din ce în ce mai puțin despre neamul din care provin. Știu din ce în ce mai puțin despre tradiții. Bunicii lor se duc, răpuși de ani și de doruri neștiute, iar părinții duc lupta traiului zilnic. Tinerii știu din ce în ce mai puține despre lupta străbunilor lor, nu cunosc istoria României Mari și a unui neam fărâmițat și unit și iar fărâmițat. Lor, acestor tineri, aș vrea să le spun să nu uite de unde au pornit, să iubească și să vorbească limba română, să respecte tradiția și cultura neamului nostru, pentru că aceasta este identitatea care ne definește. Îmi doresc ca ei să fie buni români, pentru că, în cazul nostru, a fi român este o datorie!"
Interviu realizat de Aura Dobre
