Mirtis Dumitru: „Dorul de România nu se poate stinge cu nimic”

Interviu realizat în cadrul campaniei „Cu România în suflet”.

Mirtis Dumitru s-a născut în Corabia, pe malul Dunării. Poartă numele sorei lui Spartacus, datorită dragostei pentru citit a mamei sale. Viața a făcut ca românca Mirtis să ajungă să trăiască în Italia și să-și păstreze cu tărie identitatea de româncă cu nume rar.

„M-am născut la Corabia, în Olt. Tata fusese militar acolo, pe graniță, iar mama, abia ieșită din adolescență, citea romane italienești și așa mi-a pus numele Mirtis (era sora lui Spartacus). Pe la 5 ani am conștientizat efectiv lumea înconjurătoare. M-a ajutat, într-un fel, interdicția de intra în grădina cu trandafiri a bunicii de la Comănești, Bacău! Încălcarea poruncii de a intra acolo m-a obligat să iau repere de timp și de spațiu. La vârsta de 6 ani citeam deja foarte bine așa că m-am dus plină de îndrăzneală la biblioteca Fabricii de Cherestea să împrumut cărți. Dar nu au vrut să-mi dea. Mi-au spus că sunt prea mică și nici nu sunt la școală. Peste o săptămână m-am dus din nou și am mințit spunând că sunt în clasa întâi! Anul următor, bibliotecarul când a auzit că sunt din nou în clasa întâi s-a mirat tare că am rămas... repetentă, eu care citisem atât de mult! Până la urmă i-am spus adevărul, dar cu un pic de teamă că am mințit, însă el a râs și a continuat să-mi împrumute cărțile” își amintește Mirtis Dumitru.

A terminat Liceul de Chimie din Onești, dar a decis să dea examen la Facultatea de Limbi străine, alegând pentru examen specializarea limbi orientale. Voia să studieze limba Indiei despre care scria Mircea Eliade, preferatul ei. A picat examenul de admitere și s-a întors la Onești și a început să lucreze în Combinatul Chimic de acolo, pregătindu-se în paralel pentru admiterea la facultate, dorindu-și de data aceasta să devină profesor de limba și literatura română.

„Până să mă dezmeticesc a venit Revoluția. În ‘90 am plecat la București, cu spaima în suflet... Prietenul meu de atunci, Lucian, mi-a zis: Trebuie să pleci de aici, provincia e prea strâmtă pentru tine, ia-ți zborul, eu nu pot pleca! Am plâns, am plecat, m-am dus la cursurile lui Ioan Alexandru, de aramaică! Se pare că limbile orientale mă atrăgeau în continuare. Trebuia să lucrez ca să mă întrețin. Mama s-a îmbolnăvit grav. Acasă aveam trei frați mici și era nevoie de bani. Pe vremea aceea statul vindea apartamentele în care locuiam, dacă nu cumpărai puteai rămâne pe stradă, așa că aveam un motiv temeinic să lucrez ca să avem bani pentru casă. Mai mult lucram decât învățam” cu toate acestea Mirtis Dumitru a avut note bune. Și viața a continuat.

„M-am căsătorit cu Dan, soțul meu, la București, cu 3 săptămâni înainte de examenul lui de licență la Metalurgie. Ne-am făcut nunta singuri, cu vreo 100 de prieteni și cu profesori, în Regie! Pentru studenți erau tarife mici pentru închirierea sălii, dar și pentru meniul de nuntă! Am plecat la Slatina apoi, sperând ca soțul meu să se poată angaja la Uzina de Aluminiu de acolo. Dar nu a fost așa. Între timp s-a născut fiica noastră Ioana, iar mai apoi eu am devenit profesor de istorie la Școala gimnazială Eugen Ionescu din oraș.”

Soțul nu a reușit să să angajeze la Uzina din Slatina ci la o firmă particulară. Din păcate salariile din perioada inflației abia dacă le ajungeau până la sfârșitul lunii. Așa că Mirtis Dumitru a hotărât să plece, pentru un an, în Italia, unde avea niște rude. Gândeau atunci că din banii obținuți în Italia își vor putea deschide la Slatina o firmă a lor. Dar din nou, viața avea alte surprize pentru ei.

„Dintr-o dată lucrurile au început să fie simple. După 3 luni a venit și Dan, soțul meu, în Italia și după un an am reușit să o luăm și pe Ioana. Ne-a dat bătăi de cap trecerea de la liră la euro, mai ales că în acea perioadă mai dificilă l-am născut pe fiul nostru David, care acum are 19 ani.

(w500)

În 2004 ne-am mutat de la Roma, la Cesena, în Emilia Romagna. În 2005, în prima zi de grădiniță, David s-a prezentat astfel: Eu sunt David, am trei ani și sunt un român, roman, romaniol! probabil ne auzise pe noi glumind prin casă. Conștientizarea propriei identități la doar 3 ani, a fost surprinzătoare pentru educatoare și pentru noi, și am fost tare mândri de asta. Pentru Ioana, însă, acomodarea cu noua viață în Italia a fost mai grea. A fost nevoie de doi ani până să vrea să accepte mâncare italienească; de teamă să nu mănânce din greșeală ceva ce nu era de acasă, mânca doar pui și cartofi, eram disperați și ne era teamă să nu se îmbolnăvească” își amintește Mirtis Dumitru de perioada italiană de început.

(w500)

„Viața a continuat frenetic...În 2008 am participat la concursul pentru profesori de Limba română în Italia, trebuia să dai examen și de italiană, l-am trecut și așa am ajuns să predau limba română în unele școli de aici. A fost greu, dar s-a transformat într-o misiune: să conving pe copiii noștri să nu uite România, să o iubească, să se întoarcă eventual acasă, să schimbe lucrurile acolo, la toate nivelele. Nu am renunțat la asta, proiectul meu de suflet Lideri pentru România începe să prindă contur acum, cu susținerea financiară a DPRP. Așteptând să-mi fie echivalate studiile din România, am terminat parcursul universitar în Italia. Cu două specializări: Criminologie, apoi Filozofie. De anul trecut sunt profesor de Filozofie și Istorie, la Institutul Tehnic Profesional Ruffili la Forlì.”

Mirtis Dumitru a fost timp de 11 ani vicepreședintele Asociației româno–moldave România Mare. Implicarea în comunitate devenind pentru ea a doua natură.

„Să vă povestesc ce am făcut împreună noi românii? E o poveste lungă, frumoasă, dar o lăsăm pe altă dată. Pot doar să amintesc doar câteva din acțiunile noastre: am construit localuri de biserici cu săli de clase, am strâns bani pentru misiuni creștine în India, în Orissa, apoi am făcut echipă și am plecat în Tanzania să participăm la construirea unui sat cu case-familia, școală și dispensar. Cred că mi-am luat acolo... diplomă în construcții, la fier-beton, iar soțul meu la instalațiile electrice. Am făcut ce trebuia și vom merge acolo din nou.”

Dorul de a România revenea dureros cel puțin de două ori pe an. Și atunci drumurile duceau acasă și apoi se întorceau la cealaltă acasă din Italia.

„Am primit cetățenia italiană în 2015și, da, este și asta o realizare. Aparținem acum, cu inima, și Italiei. Eu am luat ce a fost bun de la italieni, ca mod de viață și mentalitate, dar am și dat din ce-i al nostru, românesc: spirit mai disciplinat, atenție distributivă mai mare în a rezolva probleme, înclinație spre lectură și limbaj elegant, corect, prezență de spirit, înțelepciune populară, etc. Am militat pentru asta în mijlocul românilor, am ținut steagul sus. Să-ti menții identitatea nu e greu, e a ta, nu ai cum să o pierzi, iar comunitățile se compun spontan, e natural procesul. Am vorbit doar românește în casă, am continuat să ținem legătura cu românii, iar eu chiar mai mult și pe teritorii mai vaste, dat fiind faptul că am colindat Italia pentru cursul de limba română. Am scris un volum de poezii bazat pe vocabularul nostru, al celor din diaspora, încercând să salvez cuvinte care tind să iasă din uz. Așa se va intitula volumul, Odă cuvintelor care mor. Unele poezii au fost deja publicate, altele încă mai așteaptă. Acum câteva luni mi-a fost aprobat, la DPRP, proiectul În limba ta ți-e dor de mama - Școală românească de vacanță, un alt proiect de suflet” ne mărturisește Mirtis Dumitru.

România este văzută cu drag și dor din Italia. Și cu implicare, pentru că românii au învățat că schimbarea fără implicare conștientă, nu se poate.

„Peste tot pe unde voi merge, cât voi trăi, eu voi rămâne româncă” ne asigură Mirtis Dumitru. „Să fii ambasador al românismului înseamnă să fii mediator între culturi diverse, să ți le asumi pe amândouă, să conviețuiești cu boala dorului de acasă permanent. Înseamnă să faci ceva, oriunde te-ai afla, cât de mic...dar să faci ca România să fie cunoscută, să fie vorbită de bine. Și sunt convinsă că România va deveni o țară europeană model, cu implicarea noastră a tuturor. Eu una, voi face tot posibilul pentru asta, și nu sunt singura!”