"Noi, în Australia, facem totul ca limba română să se păstreze în sufletul nostru" mărturisește scriitorul George Roca, afirmându-și public dragostea și respectul pentru limba română, dorul de casă și implicațiile vieții de român în Aussieland.

 

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: A fost dureroasă dezrădăcinarea dvs. din România?

George Roca: Da, foarte dureroasă! Eram la o vârstă tânără, la 33 de ani, când din spirit de aventură mi-am zis: „Mă duc, dacă nu e bine, vin înapoi!”. N-am venit înapoi pentru că este greu să te reîntorci. Nimeni nu pleacă de plăcere, ci din motive politice, economice sau, știu eu, de necaz... Foarte rar de bucurie! Ajungând în Australia, mi-a fost greu, tare greu... și sincer să vă spun nu aș mai face-o încă o dată. Dar m-am obișnuit, acum iubesc Australia, e o țară minunată, oamenii sunt minunați! Acolo n-au fost războaie, la ferestre nu avem geamuri duble pentru că nu e frig ca să ai nevoie de o încălzire performantă. Aici, în România, s-a trăit mai dur, din cauza condițiilor climatice, a invaziilor popoarelor migratoare și nu numai, a războaielor la care am fost obligați să participăm. Am spus că nu aș mai face-o încă o dată, dar, în același timp, nu-mi pare rău că am plecat, pentru că am avut o experiență destul de plăcută. Dar, desigur, mi s-au rupt din inimă multe, multe bucățele... din cauza dorului de-acasă!

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Dar acum aveți în Australia o familie și un fiu care a învățat limba română, nu-i așa?

George Roca: Da, așa este, băiatul meu s-a născut în 1989, pe 11 august, în Australia. Era înainte de Revoluție. Nu l-am învățat engleza până la vârsta de 5 ani când a ajuns la grădiniță.

Îmi aduc aminte că veneau la noi prietenii în vizită, iar fiul meu, care avea pe atunci 3-4 ani, era foarte bățos. Oaspeții intrau și îl salutau: „Hello, my little one. How are you?”. Fiul meu se uita superior la ei - de fapt, de jos în sus... căci era mititel - și le răspundea: „Eu vorbesc românește!”. „Păi de unde știi tu limba română?”, „Știu! Eu vorbesc două limbi românești”, „Dar care sunt acelea?”, „Păi a lui tata, care e mai repede, de la București, și a lui mama de la Oradea, care vorbește mai molcom”. Vă dați seama ce râsete stârnea. În fine, băiatul meu a crescut, știe limba română extraordinar de bine, cunoaște și gramatică pentru că l-a interesat acest lucru. A fost în România și cea mai mare bucurie a mea este că cei de aici nu și-au dat seama că s-a născut acolo și că a învățat română într-o familie de două persoane, de la mine și de la soția mea. Și mai e ceva! A cel fost mai bun la limba engleză pe tot parcursul liceului! Premiant, an de an! De ce? L-a ajutat, poate inconștient, lingvistica comparată: română - latină - engleză.

Alături de KRISTINA KENEALLY, Prim Ministru al statului New South Wales, Australia,

la sărbătorirea a 10 ani de la Olimpiada de la Sydney.

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Și este interesat să vină în continuare în România?

George Roca: Îi place România și a fost de foarte multe ori aici, unde s-a simțit ca acasă. Am să vă dau un exemplu. Am rămas cu casa de la părinții mei la Oradea. Acum câteva luni i-am spus: „Dragul tatii, încet-încet se stinge lumânarea mea. Simt că n-o să mai pot pleca. Vrei să vindem casa din Oradea și să aducem banii în Australia ca să-ți cumperi și tu ceva?". El mi-a răspuns: „Nu, te rog frumos, casa părintească nu se vinde. Dacă se-ntâmplă ceva cu tine, o aranjez și am eu grijă să rămână la fel în continuare”. Intenția lui nu este, deocamdată, să vină definitiv aici. Lucrează într-o firmă de avocatură, are mult de lucru, dar cine știe? Nu se știe niciodată... Poate el va veni, din nou, în locurile de unde am plecat noi! Pământul e rotund!

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Ce se întâmplă în comunitatea românească din Australia în ceea ce privește limba, arta și cultura noastră? Știu că sunteți membru al Academiei Româno-Australiene și aș vrea să aflu ce se întâmplă în acest mediu?

George Roca: În anul 2001 am devenit membru al Academiei Româno-Americane deoarece și-au ținut un congres la Oradea. După mai mulți ani am devenit membru emeritus și acest fapt mă onorează. Dar sufletul și viața mea erau în Australia, iar eu mi-am tot dorit o Academie Româno-Australiană acolo departe, la antipozi. Dar era destul de greu...

Au fost trei valuri de emigranți români moderni: cei care au venit după război, în 1945, care aveau anumite concepții, apoi au fost cei care au sosit când am venit noi care, economic, nu o duceau formidabil, iar al treilea val, al intelectualilor, s-a întâmplat după 1990, când au venit forțe proaspete, români cu studii superioare, demonstrând că sunt cineva în domeniile lor.

Viza nu se mai dă ușor în Australia, nu se mai dă politic. Pentru a ne face simțită prezența românească în societatea multiculturală australiană a fost necesară crearea unei societăți, a unui forum intelectual prin care să prevalăm, să fim cunoscuți. I-am zis „Academie”, poate că e prea mult spus, dar, credeți-mă, am vrut să copiem, într-un fel, Academia Româno-Americană. Să facem ceva similar. Și cred ca avem șanse de reușită!

Împreună cu mai multe persoane, am înființat Academia Româno-Australiană. Au fost șapte membri fondatori. A fost ales ca președinte domnul Daniel Ioniță, care este cadru universitar. Eu nu am dorit să particip la aceste alegeri, sunt doar președinte onorific. Am foarte multe pe cap și, oricum, era nevoie de forțe mai tinere. Avem 50-60 de membri din Australia și am început să primim și din România și SUA. Ne ocupăm de promovarea culturii românești, dar avem un necaz mare de tot, o durere...

Neapărat trebuie s-o spun public: nu avem, în toată Australia, în tot continentul acela care este aproape cât Europa, o Casă Românească, un Institut Cultural Românesc... Nu avem acolo un locșor al nostru unde să ne întâlnim. Și unde, eventual, să ne lăsăm „vestigiile", averile intelectuale...

Eu am peste 3.000 de cărți românești, cele mai multe fiind volume de specialitate. Cui să las eu toată această bibliotecă, care ar putea fi utilă întregii comunități românești? Băiatul meu vrea o parte din ele, dar nu pe toate, deoarece e interesat numai de anumite domenii.

Și vă mai dau un exemplu (trist!): a existat o doamnă, președinte al unei asociații românești, care a murit de câțiva ani și care avea o colecție impresionantă de costume populare cum multe nu se întâlnesc în muzeele din România. A fost o persoană cu bani și venind des acasă a achiziționat costume valoroase și frumoase, vechi de peste 100 de ani sau chiar 150 de ani. După ce a murit doamna, care se numea, după soțul de origine greacă, Markakis, dar ea era româncă get-beget, aceste costume stau închise pe undeva și poate se degradează. Știu că doamna Markakis s-ar fi bucurat să facem o expoziție permanentă cu aceste costume populare, dacă aveam o casă sau un spațiu românesc.

Alt exemplu! În anul 2000, pe timpul Olimpiadei de la Sydney, am fost numit National Olympic Comitee Assistant pentru România din partea Comitetului Olimpic Australian. M-am ocupat atunci de lotul olimpic român și din Republica Moldova. Le cunosc bine sportivilor noștri toate realizările, toate bucuriile și necazurile care s-au întâmplat în acea perioadă a Olimpiadei. Am primit o grămadă de suveniruri și amintiri ale țărilor participante sau pe altele le-am achiziționat. Ei, bine, aș vrea să le donez cuiva, dar cui anume? Dar mai sunt români care, pe lângă cărți, au tablouri, fotografii, obiecte de artă. Lucruri rare!

Noi am vrea să ne întâlnim undeva permanent, să facem un cenaclu, să ne exprimăm românește, literar, artistic, nu politic. Academia Româno-Australiană organizează deseori spectacole, lansări de carte, întruniri. Nu percepem taxe de intrare pentru că este ciudat să inviți o sută sau două de români (unii vin de departe) și să le pretinzi bani pentru că le aduci o bucurie sau ca să fim împreună. Dacă am avea un local, undeva, unde să ne putem întâlni și noi, ar fi minunat să ne bucurăm că suntem români, să ne promovăm cultura și limba. Țări micuțe, precum Muntenegru sau Malta, au astfel de spații dedicate, dar România nu are așa ceva. Am sugerat guvernului român să achiziționeze o astfel de casă la Sydney care să se numească „Casa Românească” şi care să aparțină țării, guvernului. Sau, de ce să nu avem un ICR la antipozi?

Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Ca să încheiem dialogul nostru, aș vrea să vă pun o întrebare poate puțin mai ciudată, dar directă. Ce credeți că sunteți în primul rând: poet, scriitor, editor de carte, publicist, animator cultural? Și, sentimental vorbind, ce sunteți în primul și primul rând: român din Australia, australian care vine în România, cetățean al lumii?

George Roca: Sunt român. Atât. Sunt român și punctum, cum se spunea altădată. Am cunoscut lumea, am cunoscut și alte culturi, dar parcă acolo, în adâncul sufletului te gâdilă într-un mod plăcut acel ceva care este românismul.

Te întâlnești cu alți români, în diverse țări și te bucuri auzindu-i vorbind românește pe stradă sau în magazine. Mi s-a întâmplat la New York, la Tel Aviv, la Wellington, în Noua Zeelandă sau chiar în avionul care mă ducea spre Europa, să întâlnesc oameni care vorbeau românește și m-am (ne-am) bucurat atât de mult. Asta înseamnă pentru mine că sunt român.

Referitor la faptul că sunt poet, scriitor sau editor, acestea sunt, de fapt, dorințe. Am evitat să spun aptitudini pentru că las criticii să spună dacă acele dorințe au ajuns la un anumit nivel încât să fie apreciate sau plăcute.

Noi, în Australia, facem totul ca limba română să se păstreze în sufletul nostru. Fără niciun fel de slogan, vă spun sincer. Și ca mine gândesc foarte mulți în lumea asta. Desigur, dacă ai posibilități, poți să-i îndrumi și pe alții, să fii un promotor cultural sau să-i ajuți pe unii să-și dezvolte limba română... limba străbunilor!

***

Pentru cei care vor să-l cunoască mai bine și să-l (re)vadă pe George Roca, vă invităm să urmăriți interviul realizat de Sandrino Gavriloaia (min. 46'40'' - 59' 46''), difuzat în cadrul ediției din 11 iunei 2020 a emisiunii A DOUA ROMÂNIE.

Surse foto: arhiva personală

Interviu realizat de Sandrino Gavriloaia (finalul părții a doua)