Interviu realizat în cadrul campaniei „Cu România în suflet”
Liliana Nichiteanu locuiește în Elveția și viața sa este împletită cu arta cântului și scena. De 35 de ani, această „împletitură” plină de dragoste și pasiune a purtat-o pe marile scene lirice ale lumii. S-a născut în București și poartă în suflet, cu recunoștință, amintirea acelor vremuri de început.
„Am avut o copilărie fericită, în cel mai bun sens, fiind crescută de bunicii mei materni, adevărați îngeri, care m-au preluat la patru luni si m-au însoțit până când m-am căsătorit. Datorită lor am devenit OM! Ei m-au ocrotit, m-au iubit necondiționat, au făcut TOT ce le-a stat în putință pentru ca puiul de om să devină matur și responsabil. Menționez că mama mea a fost înfiată, deci ei mi-au fost bunici adoptivi, crescând doi copii străini, fără ca mama sau eu să fi simțit că nu suntem sânge din sângele lor. Onoare și cinste pentru acest sacrificiu!”
Povestea continuă cu anii petrecuți la Liceul de muzică nr. 1 din București, care a fost pentru Liliana Nichiteanu, după cum ea însăși ne mărturisește, un adevărat creuzet. „Alchimia formării unui muzician fiind anevoioasă, însemnând multă migală și răbdare, muncă fără întrerupere, dăruire din partea profesorilor și, desigur, a noastră, a copiilor. 12 ani în liceul de muzică și cinci ani la Conservatorul „Ciprian Porumbescu", deci 17 ani de studiu asiduu m-au modelat ca solistă de operă, profesie care cere tot, absolut tot, unei ființe umane. Anul acesta am împlinit 35 de ani de carieră, mă uit înapoi și mă mir, încep să cred că nu eu mi-am ales drumul, ci el m-a ales pe mine!”
După terminarea studiilor în București în 1986, a primit repartiție pentru a efectua stagiatura obligatorie, la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galați. Liliana Nichiteanu mărturisește că acolo, pe scena teatrului de pe malurile Dunării, și-a făcut cu adevărat ucenicia care a ajutat-o să se adapteze, mai târziu, cerințelor dure ale pieței internaționale.
„Acolo am definitivat lecția disciplinei de fier, a respectului față de sine, de public, de orice piesă sau rol, oricât de mici sau mari, și față de spațiul în care jucam. Am cântat operă, operetă, musical și vocal simfonic. Aș aminti aici și acele concerte festive pentru tovarășul și tovarășa, în care, la început și la sfârșit, cântam ode, dar la mijloc se interpreta, fără excepție, marea muzică universală și românească. Da, se făcea cultură în acele timpuri negre, ea ne lumina zilele și nopțile...alături de Radio Europa Liberă!” își amintește Liliana Nichiteanu.
„Eram foarte foarte săraci material, dar aveam o mare bogăție umană și, zic eu, că eram uniți. Greul îi unește pe oameni, bunăstarea îi îndepărtează, îi însingurează și, uneori, îi moleșește…Teatrul Muzical din Galați era pe autofinanțare în acei ani, așa cum cred că era în toată țara, azi s-ar numi sponsoring. Iarna, în casă fiind frig, afară frig, electricitatea …venea când voia ea, oamenii nu prea găseau drumul către teatru. Noi totuși mergeam seară de seară, ne pregăteam, ne încălzeam, ne machiam, ne costumam și cine era de serviciu administrativ în seara respectivă spunea: Dacă vin zece spectatori, jucăm, dacă sunt mai puțini, nu jucăm. Am jucat în săli în care erau 10 sau 15 oameni, ca și cum am fi jucat pentru 1.000 sau mai mulți, cu aceeași energie și cu același profesionalism, până la urmă ne bucuram că jucam”, își amintește de vremurile de început Liliana Nichiteanu.
În toată această perioadă, Liliana Nichiteanu a participat la câteva concursuri internaționale, atunci când primea aprobarea pentru pașaport. Plecarea în străinătate a presupus multe sacrificii, mai ales din partea bunicilor care s-au împrumutat pe unde au știut ei pentru a putea plăti drumurile nepoatei talentate. Participarea la concursurile din Barcelona, Belgrad, Viena și, mai târziu, Geneva au fost cu adevărat o trambulină pentru lansarea internațională a tinerei soliste. Dar tot aceste efort al familiei era însoțit și de un șir semnificativ de sacrificii făcut de Liliana Nichiteanu.
„Toată viața am facut muzică, am fost căsătorită cu profesia! Am renunțat la absolut TOT ce ar fi putut sta în calea unei munci neîntrerupte. Cunoașterea de sine joacă un rol esențial în a-ți manageria forțele, a sti cât de rezistent ești. Există voci cu tărie de diamant și voci de catifea, cu mătase și inserții de aur. Între aceste două extreme există multe alte categorii. Dar trebuie să spun că niciun cântăreț sau solist de operă nu duce o viață normală. Cei din prima categorie pot avea o viață oarecum normală, cei din a doua categorie, din care fac și eu parte, vor trebui să fie atenți toată viața profesională la: cât vorbesc, cât, ce și când mănâncă, dar și la cum și cât dorm, când își programează zborurile, mai ales cele intercontinentale, în ce hotel locuiesc, dacă acolo se poate opri aerul condiționat sau nu, dar cel mai important este ce și cum gândesc. Propria minte poate fi cel mai mare prieten sau cel mai perfid dușman”, ne mărturisișeste Liliana Nichiteanu care a renunțat la multe pentru cariera sa solistică, dar nu a renunțat la familie.
„Am un fecior de 25 de ani. Familia m-a echilibrat, sosirea copilului, maternitatea și viața alături de o asemena minune au întors pe dos scara valorilor de până atunci. Nu e ușor să faci șpagat între familie și profesia asta care te ține uneori departe de casă. Dar vă este cunoscută zicala: Dai voință, iei putere!”
Întotdeauna i-a fost alături soțul său Adrian Nichiteanu, acum compozitor, dirijor și pianist. S-au căsătorit când erau în anul cinci la Conservator. I-a mai fost alături, ca un înger păzitor, soacra sa căreia îi păstrează o vie amintire, cea care ani de zile a făcut naveta România – Elveția pentru a-și crește nepotul. Adaptarea la viața din Elveția nu a fost nici ea deloc simplă, ne mărturisește Liliana Nichiteanu.
„Adaptarea la zona Elveției de Nord a fost cu năbădăi și a durat câțiva ani. Dialectul din Zürich este încă un mister. Printre altele, în general în Vest, nu înțelegeam de ce oamenii au nevoie tot timpul de mai mult și mai mult, când se poate trăi foarte bine cu puțin. Recunosc, nici acum nu înțeleg! Orice ai prea mult material de fapt te are și e foarte obositor. Dar cea mai grea adaptare a fost legată de latura umană: distanța, discreția, duse până la indiferență sunt greu de înțeles și de practicat pentru cineva care vine dintr-o țară latină, dintr-un oraș ca Galațiul, unde toată lumea vorbește cu toată lumea. Au fost două aspecte față de care am avut nevoie să ne adaptăm: sistemul sanitar, care chiar dacă are costuri enorme, merită, fiind unul dintre cele mai performante și calitative din lume (l-am folosit din plin, mai ales cât a fost băiatul nostru mic). Și al doilea aspesct a fost reprezentat de funcționarul public: educat în general, dar mai ales educat profesional, să fie calm, răbdător, respectuos, binevoitor și prevenitor. Îți vine să-i iei pe toți în brațe și să-i pupi!”
De la amintirea funcționarei pasionate de operă, care știa să-i pronunțe corect numele, Liliana Nichiteanu se întoarce, preț de o amintire dureroasă, în anul 1989 când a dorit să dea o audiție la Opera Națională București…dar a fost refuzată.
„Mi s-a dat cu tifla în cel mai propriu sens al expresiei! Este cumva un mod în care oamenii de valoare, educați pe cheltuieli ale statului român, sunt îndemnați, indirect, să-și caute alt drum, pentru că nu e loc pentru ei în țara lor? Istoria profetului se repetă!!! Aș folosi un truism, că acolo unde ți se închide o ușă în nas (doare rău, vă rog să mă credeți) se deschid alte zece ferestre. Tifla de la ONB a fost un motor extraordinar pentru tot ce a urmat din punct de vedere profesional. Furia, în urma unei umilințe, dacă este canalizată corect, se poate transforma în ambiție și te propulsează înainte. Străinii, tot în 1989, mi-au permis să cânt la concursuri și la audiții și mi-au spus zâmbitori: Sunteți binevenită, Frau Nichiteanu!”
În Zürich există o comunitate de români strâns unită în jurul bisericii românești, în jurul valorilor tradiționale păstrate cu grijă în suflet și în familie și mai este dragul de limba română, păstrată ca un odor de preț. Pentru Liliana Nichiteanu, România are locul ei păstrat cu grijă în suflet.
„Rădăcinile mele sunt în România. Nu vor fi NICIODATĂ în altă parte. De acolo îmi trag seva și puterea de a merge mai departe. Nu excludem ca la pensie să ne întoarcem parțial acasă, mai ales pentru a ne bucura, în sfârșit, de restul familiei, de prietenii devotați care reprezintă familia aleasă. Pentru a ne bucura, de asemenea, de frumusețile fără seamăn ale României, poate, cândva, bine îngrijite și prețuite de responsabilii aleși!!!”
Interviu realizat de Aura Dobre – producător TVR Internațional
