Cu lacrimi în ochi, Laura Lavric își amintește de clipele de final ale celebrei Maria Lătărețu, una dintre cele mai mari voci ale folclorului romanesc.
Ediția este disponibilă online pe TVR+.
„Cred că m-am îndrăgostit de mine după ce m-am văzut la Rețeaua de idoli”, spune cu umor Laura Lavric, una dintre cele mai valoroase interprete de muzică populară, invitata Irinei Păcurariu într-o ediție de colecție „Rețeaua de idoli”.
Ca un exercitiu de o rară sinceritate, Laura Lavric a acceptat să povesteasca la „Rețeaua de idoli” cele mai delicate și mai sensibile momente din viața sa de om și artist. Cu lacrimi în ochi își amintește de clipele de final ale celebrei Maria Lătărețu, una dintre cele mai mari voci ale folclorului romanesc, care a murit în cabina pe care o împărțeau, în timpul unui spectacol. „Era înainte de Revoluție. Impresarul îmi spune, Laura, la hotel nu e căldură și vine Maria Lătărețu și o să-i fie frig. O iei la tine? Sunt onorată! Vine la mine. Am cântat la o nuntă de olteni și sunt foarte obosită, îmi spune (…) Mergem la mașină, îi zic, nu mâncați nimic? Nu, nu pot să mănânc, zice, mă doare capul de nu mai pot. Ne-am dus la spectacol seara, ea n-a dormit deloc. (…) În cabină, își lua pastila și plângând își lua la revedere de la toată lumea. Eu, înțepenită mă uitam și mă gândeam, oare ce se poate întâmpla? Atunci am auzit cel mai puternic răcnet din viața mea”, spune vizibil marcată, Laura Lavric despre ultimele ore din viața celebrei Maria Lătărețu.
Nu lipsesc nostalgia și umorul în poveștile pe care le rememorează din prima sa experiență în SUA. După aventurile primilor pași pe pământ american, Laura Lavric a înnoptat la responsabilul unui restaurant din New York, unde dimineața a avut parte de un mic dejun neobișnuit.
„Am mers să cânt în America în 1984. Trebuia să mă aștepte la aeroport... nu știam limba. Am luat un taxi și a fost cel mai lung drum din viața mea. Când am ajuns la Hotel Capșa, parcă am văzut pe Dumnezeu. Am izbucnit în plans. După 40 de ani încă mi se umplu ochii de lacrimi! Proprietarul avea un câine flocos și răpănos, mare, flămând, se vedea că era slăbănog așa...
Unde erați, în New York?
Da, în New York, sună frumos… Pe un vas erau niște bulinuțe. Eram moartă de foame, am zis stai, să iau o prăjitură de-asta până mergem să mâncăm. Iau una, n-are niciun gust. Mai iau una. Era mâncarea câinelui…”
