„Răbdare, încredere, speranță !” Interviu realizat de Aura Dobre cu Adrian Mac Liman, jurnalist, scriitor și conferențiar.
Când i-am propus, pe messenger, să îmi povestească despre felul cum trăiește pandemia la Madrid și să punem răspunsurile sub genericul „Jurnal de carantină” nu prea i-a plăcut. „Carantina" nu i-a plăcut. Interviul, da. Așa că am trimis întrebările cu niște greșeli de ortografie, provocate de ora înaintată la care le redactam. Răspunsurile au venit tot pe messenger, urmate imediat și de fotografiile care însoțesc această confesiune...de reziliență !
***
„Mă numesc Adrian Mac Liman. M-am născut la București, în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Se pare că în seara în care am avut ideea să vin pe lumea asta, aviația engleză bombarda orașul ! Nu, nu-mi aduc aminte de primul contact cu conflictele armate. Au mai fost și altele. Mai târziu... Am uitat să mă prezint: sunt jurnalist, scriitor și conferențiar. De la vârsta de 20 ani, martor a numeroase conflicte regionale și locale. Colegii mei m-au „botezat”... analist politic.
Viața mea înainte de luna martie 2020 nu pot să spun că era sută la sută liniștită ! Era oricum, o viață normală. Dar totul s-a schimbat fulgerător în câteva zile. Am descoperit, pentru prima dată în viața mea, semnificația cuvântului "carantină”. Și sfatul: "Rămâi acasă, e mai sigur !”. S-ar putea să fie mai sigur ! Dar ușor nu este...
Situația ? O liniște totală. Ca după un bombardament cu arme cu neutroni. Din când în când, apare o ființă care-și plimbă cățelușul. Deci, Lumea există. Viața, încă, (mai) există !
Păstrez legătura cu românii din zonă, din oraș și din împrejurimi. Primesc vești de la ei în fiecare zi. Sunt bine. Unii amici s-au infectat. Preferă să rămână la ei acasă. Spitalele sunt pline. Chiar dacă medicii și personalul sanitar sunt foarte devotați, se pare că nouă ne place să rămânem... în familie.
Cum reușesc să mă protejez de virus și de noua pandemie de isterie ? Cred că „rețetele” folosite aici în Spania sunt aceleași ca peste tot în lume. Dezinfectare, măști, mănuși, tablete de Paracetamol. Și... nevastă, unde-i țuiculița ?
Fac față situației prin care trecem cu toții, pentru că am o serie întreagă de proiecte la care nu am de gând să renunț. Deci, am răbdare ! După carantină trebuie să profităm de noua viață. Cum are să fie ? Nu prea știu. Dar nu mi-e teamă !
Și acum am destul de mult timp...liber să citesc, să scriu, să gândesc și...să încerc să mă odihnesc !
În România am prieteni care-mi scriu de mai multe ori pe zi. Încearcă/încercăm să fim optimiști, să râdem împreună. Să facem "haz de necaz”. Poate că este mai bine așa, mai sănătos !
Perioada aceasta a Paștelui nu e diferită pentru noi. Pentru familia mea, nu s-a schimbat mare lucru. Paștele continuă să fie o sărbătoare petrecută în familie.
În urmă cu câțiva ani, când locuiam la București, soția mea a fost uimită când a venit părintele acasă să ne binecuvânteze:
- Mă scuzați, padre, eu sunt romano-catolică.
- Deci, creștină. Lasă-mă să te binecuvântez !
Ciudat, nu ? Asta e, când vii dintr-o țară ca Spania, unde singura religie este catolicismul...
Mesajul meu pentru prieteni, pentru românii de pretutindeni, ca să putem trece cu bine peste această situație este acesta: Răbdare, încredere, speranță !".
***
Adrian Mac Liman a fost primul corespondent la Washington al ziarului spaniol „El Pais". De-a lungul carierei, a trăit conflictul cipriot din 1974, a scris despre căderea Șahului, fiind în 1978 la Teheran, și, nu în ultimul rând, este printre puținii jurnaliști care au stat de vorbă cu Osama Bin Laden. Spune despre el că a făcut mult mai multe ca jurnalist, ca profesor sau ca analist politic, dar mulți îl văd doar ca jurnalistul care a stat de vorbă cu unul dintre cei mai temuți teroriști ai vremurilor noastre.
Povesteşte oricui, cu drag, despre Strada Batiștei, unde s-a născut şi unde a copilărit. Mai povesteşte şi despre cei 40 de ani trăiți în România și tot atâția în care nu a mai vorbit cu nimeni în limba română. Până când polițitul de frontieră de pe aeroportul din Otopeni i-a urat „Bun venit în România !”. Și toate au revenit la locul lor. Şi amintirile, și dorul, și limba română.
A fost o vreme când a venit să locuiască în București, împreună cu soția sa, Isabel…. Dar s-au întors la Madrid.
Printre întrebările mele din ceas de noapte a fost și cea în care îi ceream părerea: Cum se vede acum România de departe ?
Și răspunsul a venit, așa cum mă așteptam: „România ? Prea departe ! Dorul e mare ! Sper să revin în țară curând, cât mai curând !”.
Interviu realizat de Aura Dobre
