"Toate descoperirile epocale au fost făcute din întâmplare!"
Cu un talent ieșit din comun și un simț al umorului greu de imitat, Marin Moraru a fost o personalitate unică ce a reușit, printr-o muncă asiduă de peste 50 de ani în luminile rampei și ale ecranului, să creeze o amprentă de neșters în istoria teatrului românesc, și mai ales, în memoria publicului. Considera că meseria pe care și-a ales-o și căreia i s-a dăruit cu patimă o viață întreagă este "cea mai frumoasă dintre frumuseți". Pe 21 august 2016 Marin Moraru a părăsit această lume după o lungă și chinuitoare suferință, plecând să joace teatru pe scena divinității.
Copilăria, între trotineta cu rulmenți și școala CFR
S-a născut în 1937 și a copilărit în Giulești, într-o căsuță de pe strada Tabla Buții, lângă podul Tremurici, o pasarelă care ducea direct la Atelierele Grivița. Făcea parte dintr-o familie modestă, mama sa fiind casnică, iar tatăl vopsitor de vagoane. Părinți l-au crescut cu dragoste alături de cele două surori ale sale, chiar dacă au simțit, cu toții, ce înseamnă să treci printr-un război. Mărturisea cu nostalgie că semăna cu tatăl său “ca două picături de apă”.
În timpul bombardamentelor stătea și se uita la cer, în loc să se ascundă în pivniță, pentru că își dorea să devină aviator, iar pivniță n-aveau. Însă știa ce înseamnă și foamea, pe vremea când, pentru a obține o pungă de mălai sau câteva ouă, trebuia să faci eforturi supraomenești. În 1943 a fost o foamete foarte mare în toată România, pe care și-o amintea ca un contraexemplu al abundenței zilelor noastre, pe care o considerăm o normalitate.
Privind retrospectiv la perioada aceea, Marinuș, așa cum îi spuneau prietenii, mărturisea că fericirea maximă, în vremea războiului, era să aibă o trotinetă cu rulmenți, o improvizație pe care i-o făcuse tatăl său. Într-o vreme când nu existau prea multe jucării, o astfel de trotinetă îi aducea o mare bucurie.
Împins de dorința tatălui, s-a înscris la o școală de specialitate, Construcții Căi Ferate, Întreținere Drumuri și Poduri. După ce a terminat școala tehnică, a fost repartizat la Brașov ca picher de linie, unde a lucrat timp de aproape 2 ani. Apoi a revenit la București unde a lucrat ca agent tehnic căi ferate la Grivița Roșie. Nimic nu avea să prefigureze întâlnirea sa providențială cu teatrul, întâlnire ce avea să îi schimbe... macazul vieții.
Întâlnirea cu teatrul, destin sau întâmplare fericită?
Pentru a-i prefigura cumva destinul ulterior, întâlnirea cu teatrul s-a produs chiar la școala tehnică unde învăța, acolo unde regizorul Mihai Dimiu se ocupa de trupa de teatru de amatori. Pe vremea aceea, fiecare școală, indiferent de profil, avea o trupă de teatru. Marin Moraru primeşte astfel primul rol din viaţa sa, în piesa „Steaguri pe tunuri”, de A. S. Makarenko. Să fi fost doar o întâmplare sau mâna destinului care îi arăta proprie cale?
Hotărât să dea examen de admitere la Politehnică, Marinuș află între timp că în aceeași perioadă se organizau cursuri de pregătire și pentru admiterea la teatru. De la un gând frivol care a stârnit nedumerirea familiei, s-a transformat într-o dorință. Și totuși, destinul nu a cedat chiar atât de ușor: nu a fost admis la Teatru, însă i s-a acordat dreptul de a asista la cursuri fără a primi note. Evidențiindu-se fără prea mult efort la Actorie, i s-a permis să susțină pentru a doua oară examenul de admitere pe care l-a trecut cu brio. Drept recompensă a fost încadrat direct în anul II de studiu, ajungând în clasa Dinei Cocea.
“Toate descoperirile epocale au fost făcute din întâmplare.”
Așa mărturisea cu modestie Marin Moraru, gândindu-se la parcursul vieții sale. Extrem de studios și muncitor, a îmbrățișat actoria din străfundurile ființei sale, considerand-o cea mai frumoasă meserie din lume. Și pentru el, chiar așa era. În cei 55 de ani oferiți publicului, atât pe scena de teatru cât și pe micul ecran, nu a lipsit de la nicio repetiție, ca o profundă dovadă de respect pentru o profesie dovedită a fi a doua natură.
După absolvirea Institutului, între 1961-1964 a jucat la Teatrul Tineretului, unde a fost prezent în rolurile Pigulete – „Pigulete plus cinci fete” de Constantin Bratu, regia Ion Lucian, Guliţă – „Chiriţa în provincie” de Vasile Alecsandri, regia Sanda Manu şi Şase roluri – „Ocolul Pământului” de Pavel Kohout, regia Radu Penciulescu.
Însă întâlnirea cu regizorul David Esrig avea să îi schimbe ulterior parcursul, determinându-l să se mute la Teatrul de Comedie, pe a cărui scenă a apărut până în 1968. Printre spectacolele semnate de celebrul regizor, din care Marin Moraru nu a lipsit, se numără „Umbra” de Evgheni Swartz, „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare sau „Capul de răţoi” de George Ciprian.
Este perioada debutului în film, în 1965, în „Haiducii”, regia Dinu Cocea, fiind prezent apoi şi în distribuţia peliculelor „Un film cu o fată fermecătoare”, regia Lucian Bratu, 1966, „Maiorul şi moartea”, regia Alexandru Boiangiu, 1967 şi „Răzbunarea haiducilor”, regia Dinu Cocea, în 1968.
După plecarea de la Teatrul de Comedie, între anii 1968 – 1971 a activat la Teatrul Lucia S. Bulandra, unde câteva dintre rolurile sale memorabile sunt Crăcănel – în „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Lucian Pintilie, Diderot – în „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot, regia David Esrig sau Socrate – „Transplantarea inimii necunoscute” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter.
În perioada 1971-1974 a jucat pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” însă tot atunci cariera sa cinematografică s-a îmbogățit cu pelicule precum „Un comisar acuză”, regia Sergiu Nicolaescu, 1974, „Actorul şi sălbaticii”, regia Manole Marcus, 1974, „Toamna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1975, sau „Iarna bobocilor „, regia Mircea Moldovan, 1977 – ultimele două producţii fiind extrem de apreciate de public.
Deși cariera sa era înfloritoare, timp de 6 ani, între 1974-1980 a predat în calitate de conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucureşti. În același an, s-a reîntors pe scena Naționalului unde va juca până în 2014.
A fost decorat în 2008 de președintele României cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce. În același an, primea titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică.
“Suntem ce sunt amintirile noastre!”
Fire perfecționistă și meticuloasă, Marin Morau a demonstrat de-a lungul timpului că singurul cu care s-a aflat în competiție a fost el însuși, într-o încercare fără sfârșit de a deveni mai bun, mai profund, mai uman, trăsături împrumutate și personajelor interpretate pe scenă sau pe micul ecran.
“Tot ce mi s-a întâmplat în viață, toate scenele le reiau, le refac și le montez din nou. Pentru mine e o muncă continuă. Și descopăr mereu lucruri incitante pentru mine, pline de sensibilitate. Câștig acolo gesturi, stări, sentimente. Dar e o muncă titanică ce nu duce nicăieri” mărturisea Marin Moraru cu umoru-i caracteristic.
Însă din toată această muncă cu sine însuși, s-au născut personaje pe care cu greu le putem uita: Take – în „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001 unde a jucat alături de bunii săi prieteni Gheorghe Dinică și Radu Beligan. Kostiliov, în „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar, 1998 sau Doctorul – în „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, spectacol jucat din 2006.
Și nu îi putem uita nici bonomia. Modestia, uneori excesivă. Acea căldură pe care o emana prin simpla sa prezență. Umorul, chiar dacă râdea greu. “Toată lumea spunea că la mine acasă trebuie să fie o veselie contagioasă. Iar nevastă-mea le-a tăiat de la început această idee pentru că la mine nu se prea râde. Din cauza mea. Sunt foarte trist. Cred că lumea asta mă întristează. Când eram copil, râdeam în fiecare zi”.
Și într-adevăr, lumea îl întrista. Regăsea tot mai greu valorile în care a crezut o viață întreagă, acea bucurie simplă a vieții, lipsită de măștile create artificial de societatea în care trăim. “Am fost plecat 8 ani de zile din teatru pentru că nu am vrut să mai joc. Teatrul de astăzi este departe de adevăratul teatru, deși încercări există. E vorba de tristețea vremurilor în care trăim. Pentru că a năvălit peste noi această libertate și nu știam ce să facem cu ea. Și de-atunci, am căpătat o vulgaritate excesivă crezând că aceasta este normalitatea” considera Marin Moraru.
O iubire pentru o viață
A iubit o singură femeie alături de care și-a petrecut 52 de ani de viață. S-a căsătorit cu Lucia Popescu-Moraru, realizator de programe și redactor muzical la Radio România Actualități, într-o zi de 29 februarie, astfel încât și-au putut aniversa căsătoria doar în anii bisecți. Au împărțit bunele și relele, suișurile și coborâșurile, inerente în viața fiecăruia. Și chiar dacă maestrul glumea uneori, considerând căsătoria drept un act de voință, a fost ferit cumva de tentațiile meseriei prin iubirea pe care i-a purtat-o încă de la început.
Tot ea i-a fost aproape până în ultima clipă, atunci când pe 21 august, a trecut la Domnul, după o lungă și chinuitoare suferință.
În urma sa rămân rolurile memorabile păstrate pe peliculă, dar și volumul autobiografic „Suntem ce sunt amintirile noastre” apărut la Editura ALL în 2013. Rămâne amintirea unui om care ne-a făcut să râdem de atâtea ori, în ciuda declaratei sale tristeți. Ne-a făcut să visăm alături de el, furându-ne pentru o clipă din propria noastră viață. Ne-a dăruit bucurie și zâmbet. Și clipe de reflecție. Și, mai mult decât atât, a fost un model de conduită morală și profesională.
Pentru că așa cum spunea însuși Marin Moraru, “Suntem ce sunt amintirile noastre”.
Surse foto: ro.pinterest.com, tnb.ro
***
Un articol de Irninis Miricioiu Radulescu
