În primul război mondial, o tărancă a cusut o cămașă bărbatului ei aflat pe front. Fiecare cruciuliță de pe pânză era o rugăciune pentru întoarcerea lui acasă.
Etnologul Ilie Moise, în primele sale cercetări din județul Sibiu, a insistat să cumpere o iie cu un model deosebit.
Ilie Moise: „Vinde-mi-o pentru muzeu, s-o vadă toti! De ce s-o ții ascunsă in lada de zestre?“
Țăranca se înverșuna s-o păstreze: „Cum s-o dau? Doamne ferește! Azi-mâine mor și-n ce mă ingrop?“
Etnologul a tot mărit prețul și a inmulțit argumentele: „O lași să putrezească între patru scânduri? Așa o camașă? Nu mai bine se bucură toată lumea de frumusețea ei?“ Femeia nu s-a lăsat înduplecată: „Cum plec io dincolo? Și dacă nu mă mai cunoaște bărbată-miu? E mort de 20 de ani! După ce mă știe el mai bine? După iia de nuntă! Tre’ să mă-nmormântez cu ea! Când ne-om intâlni acolo sus, o s-o vadă și o să știe că-s eu; altfel cum?“
Oricât ar fi licitat etnologul, banii nu puteau înlocui haina veșniciei.
În iia aceea, femeia s-a mai dus la primul Paște de după nuntă. O îmbrăcase apoi ca nașă de cununie sau de botez. Jucase și cântase la atâtea petreceri. În frumusețea acelei camăși, își revedea frumusețea pierdută. Cususe și alte ii, dar în niciuna nu-și pusese atâtea speranțe. Sufletul ei era în iia de nuntă, iia vieții și a morții.
Ce putea să-i spună ea Sfântului Petru la porțile dinaintea Marii Judecăți? N-avea vorbe pregătite, avea doar visele și bucuriile vieții ei, înnodate în cămașa nunții de pe pământ și a nunții din cer, în cămașa veșniciei.
Peste câțiva ani, în 1973, etnologul Ilie Moise urma să întâlnească la Cârtișoara, spre Transfăgărășan, alt tezaur uman viu „cu o iie de nuntă uluitoare“. Lelița Marta de la moară, la 84 de ani își primenea iia de nuntă cu sufletul apăsat de o mare tristețe, legată de bărbatul mort cu peste două decenii înainte: „Ma pregătesc să mă duc la el și-s tare îndoită. El a mai fost odată însurat. Eu l-am luat văduvoi și acum o fi cu aialaltă. Dacă rămân tot văduvă!? Nu destul am fost văduvă 20 de ani? Vaai, rămân văduvă-n veci!“
Acea bătrână zbârcită, coșcovită de ani și de muncă, urma să fie inmormântată într-o iie splendidă, ca s-o recunoască bărbatul ei, plecat cu mult înainte. Prin cămașa de nuntă, devenită cămașa de trecere în cealaltă lume, Marta de la moara din Cârtișoara spera să înnoade în veșnicie viața începută pe pământ.
Lumea acestor femei s-a dus. Nu mai găsim de câteva decenii țărănci care să se îngroape în iia de nuntă. Cum nu mai găsim de câteva secole țărănci care să-și țeasă pânza. În Transilvania, pentru cămășile de sărbătoare se folosea pânză industrială încă din secolul al 19-lea. Se mai țesea în casă doar pânza de cânepă pentru cămășile de lucru. În Ardeal, oamenii erau mai mobili, iar imperiul venea cu multe oferte.
Femeile au uitat că pe vremuri își țeseau pânza taman pe măsura cămășii, ca să n-o taie cu foarfeca. Pentru că tăietura face o rană în pânză și o lasă pradă destrămării, unde-și fac loc rele văzute și nevăzute. Femeile înțelepte nu făceau noduri, ca să nu înnoade Calea. Nu răsuceau firul, ca să nu răsucească destinul. Firul pânzei, la fel ca firul vieții, trebuia să rămână nerăsucit, neînnodat, netăiat. Doar ursitoarele veneau cu foarfeca și tăiau firul vieții.
În cămașa tradițională, țăranca strângea valorile lumii ca să-și făurească destinul. În primul război mondial, o tărancă a cusut o cămașă bărbatului ei aflat pe front. Fiecare cruciuliță de pe pânză era o rugăciune pentru întoarcerea lui acasă. Implorările ei au fost ascultate - soțul a venit și a îmbrăcat cămașa. Dar sfâșierile îndurate de el în război au fost crunte. Femeia tot văduvă a ajuns.
Vremuri în care miracolele se întâmplau pentru că oamenii credeau în ele. Vremuri în care cutumele erau respectate pentru că oamenii făceau diferența între ce se cade și ce se cuvine, între datorie și merit. Nostalgia după cămașa tradițională e nostalgia după acele valori și după acele splendori.
Camelia Robe
***
Femei care au moștenit tainele cusutului din generație în generație ne împărtășesc duminică, în filmul „Port Valoare și Splendoare”, cum se fac „straiele de îngeri”. Duminică, 20 decembrie, de la 16.00, la TVR 1.
Aici puteți accesa - PORTRET: Maria Ciucă, maestra cămășilor de nuntă
