Interviul cu Alexandra Paucescu, autoarea volumului „Just a diplomatic spouse”, deschide campania TVRi, dedicată Zilei Românilor de Pretutindeni, care anul acesta se serbează pe 31 mai.
Alexandra Paucescu are 42 de ani, spune despre ea că este o femeie modernă ambițioasă, mamă a doi copii, soție de diplomat, voluntar activ, iubitoare de mare, soare, muzică și schi. Și a scris o carte. Despre viața ei ca soție de diplomat. A deschis într-un fel, personal și inedit, ușa către viața familiilor care stau în umbra diplomaților de carieră.
”Ideea cărții Just a diplomatic spouse mi-a venit, după cum mărturisesc chiar la începutul ei, după o discuție avută cu un vechi prieten. Mi-am dat seama că oamenii percep totul mai mult prin prisma clișeelor oferite de-a lungul timpului și învăluite de multe ori într-un aer hollywoodian, care atrage și fascinează, dar nu creionează cu adevărat realitatea. Dincolo de o lume privilegiată, cu avantaje și glamour, sunt oameni cu povești de viață, e un întreg carusel de sentimente și situații reale, nu întotdeauna fericite.
Cartea urmărește povestea ultimilor 10 ani și mai bine din viața mea și a familiei mele, este un fel de blog, un jurnal de călătorie, o culegere de trăiri, dar și sfaturi, reguli de etichetă și ierarhie diplomatică. Este împărțită pe capitole, pentru că fiecare destinație a fost practic un capitol special din viață, cu bune, cu rele, emoții, fericire, dar și uneori amărăciune.
E dificil să îți pui viața în cutii o dată la câțiva ani și să o iei mereu de la zero. Asta trăiește de fapt orice soție de diplomat, cu fiecare nou post. Uneori puse pe un piedestal al eleganței și rafinamentului, alteori subapreciate sau chiar ignorate din cauza lipsei realizării profesionale de vârf, multe dintre aceste femei sunt de fapt intelectuale cultivate și rasate, care au ales să își urmeze soții și să sprijine cariera diplomatică a acestora, cu prețul renunțării la o parte din propriile lor visuri, la propria lor împlinire profesională, cea care asigură de cele mai multe ori admirația societății moderne.
Am întâlnit des cazuri de soții de diplomați din întreaga lume, mai ales de vârste tinere, care încearcă cu greu să se reinventeze: unele au bloguri de succes, altele oferă consultanță în diverse domenii, voluntariatul e și el o alternativă (pe care am îmbrățișat-o și eu), dar există totuși la nivel aproape general această frustrare legată de imposibilitatea afirmării profesionale relevante și durabile... până la urmă, să fim serioși, e extrem de dificil să îți clădești o cariera solidă și cursivă, când o iei de la capăt cu fiecare nouă destinație diplomatică, într-o țară nouă cu bariere culturale și uneori chiar și lingvistice, poate greu de depășit.
Nimeni nu poate însă nega avantajele acestui tip de viață: vezi lumea și o descoperi la un nivel mult mai profund decât o poți face în orice călătorie turistică, cunoști oameni valoroși la care în mod normal poate nu ai avea acces niciodată, ai TIMP pentru tine și familia ta... iar timpul este din ce în ce mai clar „aurul” secolului 21...
Ți-a fost greu sau ușor să scrii cartea?
Inițial am pornit cu avânt și entuziasm. Nu am scris vreodată vreun jurnal, așa că totul a fost din memorie... întâmplări, situații, trăiri, locuri... toate ordonate cronologic și trecute prin filtrul inevitabil al timpului. Chiar și titlul a venit în urma unei reacții pe care îmi amintesc că a avut-o odată cineva, fiind vădit dezamăgit că nu eram „adevăratul” diplomat, ci doar nevasta lui. Faptul că e scrisă în limba engleză nu pot spune că a îngreunat mult situația, pentru că mă pot lauda cu un nivel de cunoaștere aproape matern al acestei limbi. Beneficiile de a putea oferi o carte într-o limbă de circulație largă sunt mari. Partea complicată a fost cea care a urmat: redactarea, structurarea și publicarea cărții. Am optat pentru publicarea independentă, care îți oferă libertatea totală de decizie și mișcare, dar te și solicită la maximum. Tu alegi coperta și design-ul, tu editezi paginația, tu alegi pozele și așa mai departe. E un risc, adevărat, mai ales ca e prima dată când scriu o carte... dar e unul complet asumat. Și, după reacțiile cititorilor, se pare ca a fost o alegere câștigătoare! Am primit atât de multe mesaje sensibile... sincer, reacțiile au fost mult peste așteptările mele!
Ce îți place ție la cartea ta?
Am gândit-o ca o carte cinstită și corectă, fără cosmetizări inutile și întâlnite în multe texte pe această temă. „Just a diplomatic spouse” e sinceră și naturală, așa ca mine. Am crezut în visul meu, am crezut că pot face asta, și într-un final, după doi ani de muncă, am reușit.
Cum au reacționat cei din jur? Cine te-a sprijinit?
Primii care au știut de intenția mea de a scrie cartea au fost soțul si copiii. Ei au fost mereu și sunt suporterii mei principali. Soțul meu a participat la partea de verificare și corectură, copiii m-au ajutat să aleg cele mai potrivite poze de interior, pozele de pe copertă au fost făcute de două prietene bune, fotografe amatoare talentate. Am cerut primele reacții câtorva oameni apropiați mie, apoi am mers înainte cu încredere.
Despre ea, Alexandra Paucescu spune că a avut privilegiul de a fi crescută de bunicii ei iubitori și protectori, bunica fiindu-i un real model de viață, iar bunicul a fost cel care îi spunea povești din...istoria trăită de el ca prizonier în lagărele naziste și sovietice. În liceu a fost bursieră în Statele Unite ale Americii, a urmat Facultatea de Management în București și are un Master în Administrarea Afacerilor. Este căsătorită cu un diplomat de carieră, care acum se află în misiune la Berlin.
”La Berlin suntem din 2015. Viața în Berlin poate fi dificilă, măcar la început, chiar dacă ești diplomat sau nu. Cel puțin așa am perceput-o eu. Berlinezii sunt destul de reci, nonconformiști și chiar uneori agresivi verbal. Nu te menajează prea mult și nu stau la discuții de curtoazie. A fost dificil să realizez primele contacte sociale și să încerc o oarecare integrare, fie ea și temporară. Nici vremea, adesea ploioasă, nu ajută prea tare.
Cartea „Just a diplomatic spouse” a apărut la mijlocul lunii martie, aproape odată cu introducerea măsurilor de distanțare socială legate de COVID-19 în Berlin. Așa că viața s-a schimbat din mai multe puncte de vedere, ulterior. Înainte de această pandemie, viața se desfășura într-un cadru mai mult sau mai puțin previzibil: între activitățile legate de creșterea celor doi copii, participarea la diversele evenimente diplomatice și coordonarea grupului de voluntari UNICEF, de care mă ocup la Berlin. Eu am o activitate mult mai alertă în mediul online, de când s-a lansat cartea. Răspund la mesaje, scriu articole pe tema asta pentru diverse reviste și website-uri, voi înregistra câteva podcasturi și tot așa...
Cred cu tărie într-o revenire la „normalitate”, graduală însă. Deja vedem că în Europa a început relaxarea măsurilor stricte luate acum două luni, în majoritatea țărilor. Dar nu sunt de părere că, odată ce această amenințare va trece, lumea se va schimba radical. Sigur, vor fi schimbări de abordare poate, munca de la distanță fi probabil încurajată și mai ușor acceptată de unii angajatori și salariați, dar nu cred că vom asista la o reașezare mondială pe alte coordonate și convingeri, așa cum spun unii. Ar fi frumos să credem într-un salt spiritual planetar... Schimbarea însă este la nivel individual și poate surveni doar ca o consecință a propriilor convingeri, nu ca ceva impus.
În general, în această perioadă am surprins două tipuri de reacții, diametral opuse. O parte din oameni s-a dovedit sensibilă la soarta celorlalți, gata să ajute, empatică și proactivă, dar am văzut și partea întunecată a multora, un egoism dus la extrem și o disperare, în cea mai mare parte nejustificată, și care mă pune pe gânduri... unde am ajunge dacă realitatea ar fi mult mai dură, cum ar evolua umanitatea?... ne mândrim că suntem o rasă superioară, dar la primul obstacol mai serios, mulți uită asta și cu siguranță nu o dovedesc prin comportament. Cred că un spirit de solidaritate mai ridicat ar ajuta pe toată lumea, să fii bun e gratis și la îndemâna oricui!
31 mai este Ziua Românilor de Pretutindeni și Alexandra este unul dintre românii care din motive obiective a trăit în diferite locuri din lumea largă și a întâlnit conaționali care au ales să trăiască și să lucreze departe de România. Pentru românii de pretutindeni, iată mesajul Alexandrei Paucescu din Berlin:
Viața printre străini e deseori dificilă, îți lipsesc căldura oamenilor și sentimentul de apartenență de multe ori. Dar trăim într-o lume globală, în continuă mișcare și o comunitate mult mai unită de conaționali ar putea să ofere suportul necesar, cel puțin la nivel de suflet. Aș adăuga doar câteva cuvinte, unul din motto-urile mele în viață: trăiește ziua de azi, cea de mâine nu e promisă nimănui!
Interviu realizat de Aura Dobre
