„Un popor fără elite este destinat pieirii” ne amintește inginerul constructor Constantin Laurențiu Erbiceanu în partea a doua a interviului acordat jurnalistului TVRi, Sandrino Gavriloaia.
Sandrino Gavriloaia: Fără îndoială, Erbicenii fac parte din elita istorică a României. Dar ce părere aveți despre elite, care ar mai fi rolul acestora? Credeți că e important ca țara noastră să-și refacă elitele, fie cele distruse sistematic de orânduirea bolșevic-comunistă, fie pe cele risipite în lume? Din păcate, exodul creierelor nu a încetat pentru România...
ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Elita noastră a fost decimată în cursul Primului Război Mondial, urmată de așa-zisa Gripă Spaniolă (circa 800.000 decese). Au urmat sacrificiile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (500.000 victime). Ulterior, la îndemnul guvernanților URSS, elita românească a fost în mare parte intenționat exterminată (statistici incomplete amintesc de circa 2 milioane de deținuți, din care, cel puțin jumătate de milion, decedați în închisori). În fine, după Revoluția din decembrie '89, un număr colosal de români a părăsit țara (se apreciază la circa 4,5 milioane), mulți (peste 2 milioane) nemaiintenționând să revină. Nu mai vorbesc de exodul a două importante minorități și anume: evreii (în jur de 400.000) și germanii - sași și șvabi (alți aproximativ 400.000). Zilnic, auzim la televiziuni interviuri cu doctori și savanți români stabiliți în SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia sau Spania, majoritatea fiind consacrați și prețuiți, având posturi de răspundere în țările respective și cărora le simțim lipsa în mod dureros. Să nu uităm că unicul Premiu Nobel obținut de un savant român, George Emil Palade, a fost în favoarea SUA! Fiul său, George Palade, a fost coleg de clasă cu mine la Liceul Spiru Haret, este informatician și, după Revoluție, s-a stabilit în Germania. Un popor fără elite este destinat pieirii și avem câteva exemple în țări învecinate...Elitele se refac greu, iar locurile sunt preluate azi de fiii foștilor demnitari comuniști, unii nostalgici ai comunismului, alții - afaceriști veroși și, poate, câțiva cu bune intenții, dar insuficienți pentru o regenerare.
Sandrino Gavriloaia: Pasiunea pentru muzică este o "moștenire de familie"? Ca meloman care s-a deplasat pe tot globul pentru a se bucura de marea muzică ați acumulat numeroase amintiri și povești. Ne puteți face părtași la câteva dintre acestea?
ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Pasiunea pentru muzica clasică și operă mi-a fost inculcată din copilărie de mătușa Constanța, locuind la etajul al II-lea al casei noastre, care-mi povestea libretele operelor lui Wagner, iar în adolescență de ambii părinți, amatori de operă și concerte clasice. Licean fiind, mergeam la spectacolele TOB, Teatrul de Operă și Balet, iar odată ieșit din țară, nu mi-au scăpat marile scene ale omenirii precum: Scala din Milano, San Carlo din Napoli, Covent Garden de la Londra, Palais Garnier și, mai recent, Bastille din Paris, Teatro Real din Madrid, MET-ul de la New York, Opera, dar și Filarmonica din Berlin, Concertgebouw din Amsterdam, La Monnaie din Bruxelles, evident Opera din Frankfurt, ca și Alte Oper, sala de concerte din același oraș și nenumărate alte scene. Desigur am asistat la numeroase festivaluri muzicale, precum cele de la Salzburg și Bayreuth, Festivalurile Rossini din Pesaro și Bad Wildbad, Donizetti din Bergamo, Bellini din Catania. Trebuie să amintesc aici și Gala de adio a lui Ioan Holender la Opera din Viena, cu 12 dirijori și 30 soliști din 26.06.2010 sau cele două concerte ale celor 3 tenori Domingo, Pavarotti și Carreras din 1994, de la Los Angeles și din 1996 de pe Wembley, la Londra. Menționez că sunt membru al societăților londoneze Liszt și Donizetti. Am șansa unei bogate colecții personale de CD-uri și DVD-uri care mă consolează, întrucâtva, de lipsa spectacolelor, acum, pe pandemie. Nu mai insist în enumerarea vedetelor de operă și de muzică clasică întâlnite pe tot globul și de colecția de fotografii și autografe. La vederea acestora, pianistul chinez Lang Lang mi-a istorisit că l-a avut profesor, la Beijing, pe Li Min Chang, primul câștigător al Concursului Enescu din 1958, care a venit, pe atunci, în vizită la mătușa Constanța, iar când a văzut dedicațiile lui Arrau, Rahmaninov și Sviatoslav Richter (care ne-a fost oaspete) a lăcrimat de emoție. Nu pot încheia amintirile muzicale fără să amintesc de excepționalele concerte ale Festivalurilor Enescu, dintre care am prins primele (începând cu Oedipul dirijat de Silvestri în 1958) și reluându-le apoi din anul 2001, de când toate marile orchestre ale lumii, cu celebri dirijori și soliști, s-au perindat la București, oferind spectacole memorabile.
Foto 1: Depănând amintiri muzicale oaspeților din Germania
Sandrino Gavriloaia: De unde provine pasiunea pentru călătorii? E de vină "Moș Costică", unchiul dvs., sau ține, mai cu seamă, de globalizarea deservită de mijloacele comode de călătorie: avioane, vapoare, trenuri de mare viteză? Ce înseamnă pentru dvs. a călători?
ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Cel de-al treilea hobby al meu au fost, dintotdeauna, voiajele. Evident, povestirile unchiului Constantin Teodorescu evocând voiajele sale din perioada interbelică sau relatările părinților din luna lor de miere (vara anului 1938), mi-au stârnit curiozitatea, ca și lectura a numeroase biografii a unor celebri călători și descoperitori, pe urmele cărora visam să ajung. Tânăr inginer, am reușit să vizitez țările învecinate, dar, odată ajuns în Germania, am parcurs-o în lung și-n lat, extinzând sfera deplasărilor în Europa Occidentală, ceea ce, inițial, nu era prea ușor fiind necesare diverse formalități. Devenind consultant, am avut primul contact cu Africa începând din 1978, anume în Mali, care era pe atunci o oaza de liniște, departe de a fi, precum azi, o bază ISIS. Între timp, ajunsesem să vizitez 28 de țări africane în interes de serviciu și alte 6, ca turist (Egipt, Maroc, Republica Sud-Africană, Namibia, Botswana, Zimbabwe - unde am vizitat cascada Victoria). Am reușit să scap cu bine după câteva mici aventuri în Ruanda, Sierra Leone, Republica Centrafricană, Nigeria sau Zair (azi, din nou, Congo), peripeții pe care le voi istorisi cu alt prilej.
Foto 2: Burundi, lângă stânca exploratorilor britanici Livingstone și Stanley
Cea mai agreabilă misiune profesională am petrecut-o în anii 1983-84, în Filipine, cu ocazia realizării a două hidrocentrale pe insula Mindanao, pe care bântuiau două mișcări revoluționare, anume Moro (a musulmanilor care luau ostatici pentru care cereau bani de răscumpărare) și National People Army, de speță comunistă, care împușcau civili, îndeosebi țărani fără apărare, dintre cei care refuzau să-i finanțeze. Am fost bine apărat și protejat de inginerii localnici, colegi de șantier. Din când în când, între două misiuni, făceam câte o incursiune exotică, precum cea de pe continentul sud american ajungând, via Santiago de Chile, și-n Insula Paștelui.
Foto 3: Lângă Ombelico del mondo - Insula Paștelui
Cu altă ocazie am fost în Mexic, în Caraibe și chiar în Țara de Foc, la Capul Horn (azi nevizitabil), cu incursiuni în Antarctica și, ca antipod, în Groenlanda.
Foto 4: Piramida Chichen Itza din Yucatan, Mexic
În fine, ceva vreme am căutat cea mai frumoasă insulă a Terrei, îndeosebi în Pacific, reflectând între Tahiti, Bora Bora și hotărându-mă pentru Moorea. După pensionare, am întreprins câteva croaziere prin Caraibe, înconjurând America de Sud, Oceanul Indian (Mauritius, Seychelles), ultima mea croazieră fiind în Golful Persic, în februarie 2020, dată după care voiajele de pe întreg mapamondul s-au sistat. Odată cu vârsta, m-am hotărât să prefer bătrâna Europă, deoarece frumusețile create de mâna omului, precum și cele naturale din Italia, Franța, Spania, Țările de Jos, dar și din Alpii Austriei și Elveției sau Coasta Dalmației, ca și Coasta de Azur sunt incomparabile și-mi provoacă cele mai vii satisfacții...
Foto 5: La Capul Horn, în Țara de Foc
Sandrino Gavriloaia: Ați ajuns în cele mai neobișnuite locuri ale lumii, din Antarctica, Groenlanda și Australia până la Taj Mahal, Machu Pichu sau Cascada Victoria, dar aș vrea să aflu ce înseamnă pentru dvs. acasă? Vă considerați un cetățean al lumii, al Europei sau al României?
ing. Constantin Laurențiu Erbiceanu: Am vizitat toate continentele Terrei și numeroase colțuri și teritorii greu accesibile, cu același interes de a le descoperi sau de a le aprofunda. În programul ultimilor ani, luna octombrie era dedicată Țărilor de Jos, noiembrie, Parisului, iar decembrie, Londrei. Evident, anul de rău augur 2020 face totală excepție. Mi-e greu să spun cum mă simt. Desigur, în primul rând Român, dar desigur și European-creștin, fiind înspăimântat de invazia provenind din țările lumii a treia care riscă să ne sufoce. Din lungul meu sejur african, știu că peste un miliard de indivizi au un singur vis: să ajungă în Europa unde curge lapte și miere, unde sunt cu toții bine primiți, cazați, școlarizați, subvenționați să învețe o profesie… Rezultatul este vizibil prin atentatele teroriste care zguduie Occidentul paralizat, ca și toți politicienii săi, de corectitudinea politică, de globalizare, multiculturalism și alte curente la modă susținute de neo-marxiști. Regret să închei într-o lumină negativă prin considerațiile de mai sus, dar nu văd, deocamdată, un viitor luminos al omenirii, iar propunerile de a vizita alte planete nu mă interesează, fiind un pământean convins.
***
Fotografii din arhiva personală
