" Tu mănânci ciocolată, puștoaico. Mănâncă! Ai să ajungi să știi că nu există în lume o metafizică alta decât ciocolata." ( Fernando Pessoa)
Marți, 7 aprilie
CIOCOLATĂ ȘI ARDEI IUTE
Asta e, voi îmbătrâni savurând ciocolata, deși, de vreo douăzeci de ani, mi-am promis că mă las. Și de ce m-aș lăsa? Doar cine n-a gustat vreodată o pralină manufacturată de un maestru și chiar pictată ici și colo, cu sclipiri de aur curat, nu va înțelege ce subiect complicat și seducător e ciocolata.
Cu atât de multă vreme în urmă, când eram copil și voiam să mă fac musafiră și nimic altceva, era doar pentru oaspeții care veneau la noi în casă și lăsau daruri care, pentru mine, erau în fapt, unicele lucruri cu care îmi închipuiam că poți trăi: cărți, ciocolată și cafea.
Credința aceea n-am pierdut-o, am ciocolată de drum lung, de scris o carte, de tristețe, de stat la umbră sau la soare, de povestit sau de tăcut, dar ceea ce n-am prevăzut niciodată e ciocolata de ascunzătoare și carantină, ca acum.
Izolarea și rezistența între pereții casei pur și simplu m-au rupt de vertijul secret al licorii numite ciocolată caldă sau de mătasea brună și dulceagă a trufelor și a unui Joffre pe care îl simt în cerul gurii chiar când scriu.
Veți saliva citind, mă veți certa, dar poate veți iubi mai mult și ciocolata, și lingoarea bobului de cacao zdrobit, când carantina ni se va sfârși. Nu recunosc vreun aliment mai tandru și mai misterios ca ea.
Împăratul aztec Montezuma o bea dintr-o cupă de aur, venerând-o ca pe dușmanul oboselii, despre care au auzit mai târziu și spaniolii, care i-au adăugat zahăr, scorțișoară și au permis-o ca hrană luxoasă, în timpul postului catolic.
Englezii au fost mai generoși și n-au ținut ascuns elixirul, așa cum se-ntâmpla în Franța, care o rezervase aristocrației. Regina Ana de Austria, soția lui Ludovic al XIII-lea, era dependentă de ciocolată, cum a devenit apoi Europa, grație ciocolatierilor din Belgia, care, profitând de atuul ei colonial asupra Africii, ne-a deprins cu cel mai dens și pur unt de cacao și cu bomboanele ei savuroase , de valoarea perlelor negre.
Aș degusta acum, în izolare, o pralină Diamant noir, după rețeta bruxellezului Voisin? Da și nu. Pentru că după carantină, vom avea cu toții, probabil, mai puțini bani și mai puțină înclinație către plăceri costisitoare. Dar exact când spun asta, îmi pleacă gândul păcătos de la praline belgiene, mătăsoase, spre ciocolată neagră, iute, o Menakao de Madagascar: ce combinație imperială între zahăr de trestie, cacao și ardei usturat! N-am ce să fac. Doar carantina e de vină!
Pe mâine, cu drag, DZB.
