"O pisică nu face decât să ne ducă la o alta.” - Ernest Hemingway
Vineri, 3 aprilie
ZEIȚA BASTET ( II)
În urmă cu câțiva ani, am văzut casa lui Hemingway din Florida și m-au încântat stilul ei colonial franțuzesc în plină Americă, farul din Key West, pe care îl zărești din terasă, grădina cu cactuși, dar, mai mult și mai mult- pisicile libere, urmașe ale felinei albe cu șase degete, atât de iubite de autorul lui “ For Whom the Bell Tolls”.
Mai târziu, am găsit o fotografie colosală a prozatorului, de prin anii ‘50, cu laureatul premiului Nobel în costum cu cravată și așezat în patru labe, lângă pisica lui care mânca. Ce face omul ăsta? Mi-am zis atunci. Însă atunci n-aveam pisici .
Fotografie de: Mihai Adrian Buzura
Acum am două ( à propos, în imagine e domnișoara Plușa, uitându-se galeș nu la mine, ci la fotograf), iar azi îi cred pe vechii celți, convinși că mâțele alungau ghinionul navigatorilor pe mare, dar și pe vechii irlandezi care gândeau că sufletele celor duși pe alt tărâm, reveneau cu felinele primite în casă.
Romanii anului 100 lăsau pisici în oricare cetate cucerită, ca pe o pecete a suveranității, pe când, trei-patru veacuri mai târziu, pisicile erau adorate de purtătorii de turban, pentru că l-ar fi salvat pe Mahomed de șarpe.
În Europa creștinismului medieval, pisica își pierde semnificațiile sacre, nefiind amintită între animalele urcate pe arca lui Noe. Ei bine, această omisiune m-a-ntristat, după cum întristător rămâne faptul transcris în incunabule, că în 1233, Papa Gregory al IX-lea le confundă pe feline cu diavolul și le arde pe rugurile care fumegau peste tot. Urmările nu se lasă așteptate: șobolani îmbuibați se înfruptă din grâne și vine ciuma.
Nici în folclorul românesc reginele îmblănite nu sunt prea cruțate, ci asociate cu ghinionul (dacă sunt negre), cu strigoii (dacă trec peste un mort) sau cu viclenia și fățărnicia femeilor, ca într-o legendă din sud, care ar vrea să ne facă să credem cum că Eva ar fi fost născută nu dintr-o coastă a lui Adam, ci dintr-o coadă de pisică.
Cât despre Marie-Louise Von Franz, celebra urmașă a psihanalistului elvețian Jung, despre care am pomenit în jurnalul de ieri, ea preferă un basm aproape neștiut din Ardealul nostru, iar analiza lui umple o carte (“Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului”, Editura Trei, 2016), în care felina cea de toate zilele e un totem și o forță ocultă, resursă milenară a fertilității, grației și libertății neîngenunchiate.
Pe mâine, cu drag, DZB.
Citiți toate paginile din Jurnalul de carantină pe pagina de Facebook a emisiunii "Mic dejun cu un campion"!
