Motto: „Fraţii şi ajutorul sunt folositoare la vremea necazului; iar mai mult decât amândoi va izbăvi milostenia” (Eclesiasticul 40;26)
„Izolarea” a fost o ţară străină. O ţară în care am fost pe neaşteptate şi vremelnic exilaţi. O ţară în care am rămas aproape toţi blocaţi pentru două luni.
Aveam despre ea cunoştinţe vagi, care ţineau de preferinţele personale şi cultură generală. Fiecare dintre noi mai făcuse scurte vizite în ea, poate în week-end-uri. Era plăcut acolo să ne dedăm lecturii, somnului, tăiatului frunzei la câini timp de câteva zile, poate ploioase, poate mohorâte, poate fiind prea obosiţi. Ne înscriam de bunăvoie în scurte excursii, apoi ne întorceam acasă când pofteam. Nu ne-am pus problema să o cunoaştem pe ea mai bine. Îi treceam hotarul doar când voiam să ne cunoaştem pe noi înşine mai bine. Nu ştiam ce teritoriu limitat are, ce spaţiu geografic sărac, ce istorie perfidă, nu ştiam să-i vorbim limba, nu-i ştiam obiceiurile, nu-i împărtăşeam gustul pentru constrângeri şi, în orice caz, nu eram pregătiţi pentru autoritarismul oficialităţilor care-i păzeau graniţele, integritatea, autonomia.
Puţini erau cei care să fi cerut cetăţenie acolo. Poate vreun mizantrop, poate câţiva sihaştri. Dar cei mai mulţi nu ne circumscriem serios nici uneia dintre aceste categorii oricât ne-ar supăra cei din jurul nostru şi oricât ne-ar înfricoşa lumea asta într-o continuă şi grăbită schimbare.
În ţara asta, explorată acum de nevoie, există multe oglinzi. Ne-am reflectat în ele neîncetat. Ne-am văzut imaginea în ochii celor alături de care am călătorit, în luciul retinei proprii şi i-am măsurat de la distanţă pe ceilalţi. Se spune că, cel mai bine cunoşti un om la drum. Am pribegit împreună în ţara asta absurdă, am străbătut-o laolaltă şi totodată separaţi. Uneori am încercat să ne facem mici bucurii, dar de cele mai des ne-am gândt cum să supravieţuim. Ni s-a promis că putem părăsi locul dacă suntem cuminţi, dacă suntem disciplinaţi. Dacă purtăm măşti. Dacă purtăm mănuşi. Dacă scriem declaraţii. Dacă ieşim pe stradă conform orarelor. Dacă trăim în diagrame şi grafice. Dar nu l-am putut părăsi. Nu atât de repede pe cât ne-am fi dorit. Am căutat vinovaţii. Frâna. Am găsit-o. Bătrânii. Bătrânii ne-au tras înapoi. Din cauza lor călătoria s-a prelungit. Au mai fost găsiţi şi alţi vinovaţi: săracii, şomerii, migranţii. Fiecare dintre noi, la adăpost de maleficul virus, închis în cuşeta lui din trenul încremenit a devenit judecător. Au fost identificaţi făptuitorii, s-au emis sentinţe.
Curând trenul va porni, vom ieşi din ţara asta şi ne vom întoarce acasă. Mai puţin senini, mai puţin uşuraţi decât poporul lui Israel părăsind Egiptul. Poate că am fi fost mai luminoşi dacă înăuntrul nostru am fi găsit mai multă iubire.
O să vă spun astăzi o ultimă poveste de Pateric. Despre Avva Moise, uriaşul etiopian.
Odată, un frate de la Sketis greşise şi adunarea bătrânilor care trebuia să judece purtarea aceluia, l-a convocat şi pe Avva Moise, dar el n-a vrut să vină. După multe insistenţe a apărut cărând în spate un coş găurit plin cu nisip. Nedumeriţi de aceasta, călugării l-au întrebat ce tâlc avea purtarea lui. „Păcatele mele curg în spatele meu şi eu nu le văd, dar vin astăzi să judec păcatele altuia”. Auzind asta, nu i-au mai spus nimic celui chemat să dea socoteală şi i-au cerut iertare.
Concluzia o trage fiecare. Aşa e-n Pateric.
Un articol de Cristina Andrei
