Interviu realizat în cadrul campaniei „Cu România în suflet”
Antoaneta Roman s-a născut în București și viața i-a purtat pașii și sufletul către Atlantic, pe țărmul portughez. Ea este unul dintre cei 30.000 de români care trăiesc acum în Portugalia. Interviul de mai jos este de fapt o confesiune, intermediată de tehnologia momentului, iar gândurile și dorurile primite aduc cu ele parfumuri de case vechi din Bucureștiul de demult și sunete abia auzite de fado, tânguit la mal de ocean.
„Viața mea a fost ca o suită de urcușuri și coborâșuri, dar sunt recunoscătoare pentru tot. Altfel nu aș fi ajuns unde sunt, la malul Atlanticului. Am venit pe lume în București, unde am crescut într-o casă vagon din 1899 de pe strada 11 Iunie, în apropierea parcului Carol I. Casa avea tavane superbe în primele camere și sobe de teracotă, dintre care una Art Nouveau care este o adevărată piesă de artă. În acea casă am fost foarte fericită alături de bunicii mei și de mama care a divorțat când aveam doi ani. Am făcut școala și liceul în clădiri istorice, respectiv la Ienăchiță Văcărescu și fostul Zoia Kosmodemianskaia, redevenit Școala Centrală. Mare parte din amintirile mele din copilărie sunt legate deci, de edificii frumoase, cu poveste, din cartierele tradiționale ale Bucureștilor.
M-am jucat mult în Parcul Carol I care se numea Libertății, am fost la filme la Cinema Modern și grădina-cinema Modern, și la Cinema Doina, dedicat exclusiv copiilor. Acum în locul cinemaului e un supermarket și primul bloc de pe Bulevardul Libertății, în locul grădinii-cinema e un monstru de sticlă verde cu detalii roșii, o clădire abandonată de altfel. Am fost în tabere la munte în fiecare an de la 4 la 16 ani, deseori vara și de câteva ori iarna. Nu erau condiții fantastice, dar pentru copii erau ocazii minunate să iasă din mediul școlar și familiar, să cunoască țara, să aprecieze natura, să-și lărgească cercul de cunoștințe și să-și asume o oarecare autonomie.”
Antoaneta Roman își amintește de frigul, întunericul și de goana disperată după mâncare din ani ’80 din România. Plecarea în străinătate era o soluție. Aveau rude în Germania și Italia. Nu a reușit să plece decât bunica înainte de ’89, dar din păcate nu a mai trăit să-și vadă familia alături.
„Unul dintre visurile mele de mică, când citeam Jules Verne, era să călătoresc, să cunosc lumea. Eram foarte frustrată de salariile mici din România și necesitatea vizelor, dar chiar și așa am ajuns la Paris, Berlin, Milano, Lisabona, prin propriile puteri, înainte să împlinesc 25 de ani. La școală am învățat foarte bine franceza și ceva germană, engleza am prins-o singură, mai târziu am făcut un curs de spaniolă la facultate (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării -n.a). De-a lungul vieții am învățat și portugheza și italiana. Am văzut cum e afară, cum trăiau prietenii francezi sau portughezi de vârsta mea, chiar dacă am crescut într-o casă mult mai frumoasă și mai mare decât ale lor. ”
Și toate acestea au determinat-o pe Antoaneta Roman ca la 27 de ani să plece în lumea largă, deși începuse deja să lucreze în România, iar cariera ei în relații publice promitea să devină una de succes.
„Întâi am lucrat pe vase nord-americane de croazieră în Caraibe, apoi am emigrat în partea francofonă a Canadei, la Montreal, unde am făcut și Masterul în Comunicare. În timp ce studiam am lucrat la o agenție de comunicare, apoi la o organizație internațională nord-americană pentru mediul ambient. Între timp România a intrat în Uniunea Europeană, eu nu mă simțeam bine atât de departe de Europa, cultura nord-americană nu era pe placul meu și am plănuit să mă întorc după ce obțin Masterul și cetățenia. Ca și alți prieteni europeni, din Franța sau Norvegia de pildă, m-am întors.”
S-a întors în 2010. A stat doar cinci luni într-o Românie care nu-i mai spunea mare lucru și în care nu s-a mai putut acomoda. Și a plecat din nou la drum. Spre Barcelona, de data asta. Doar ea și două valize.
„După 8 luni destul de chinuitoare, timp în care am împărțit apartamentul cu sora unui prieten catalan din Canada, și mi-am consumat economiile, am început să lucrez la o organizație internațională axată pe colaborarea dintre Uniunea Europeană și țările din jurul Mediteranei: Turcia, Liban, Egipt, Israel, etc. În paralel am făcut parte dintr-un grup de performance poetic bilingv anglo-spaniol, Próstibulo Poético. Și în Canada am participat la un cerc de poezie, am fost și la un festival în Mexic, dar în Barcelona grupul avea o componentă teatrală și aveam spectatori, era minunat. Când eram la Barcelona am fost invitată să mă alătur echipei Institutului Cultural Român din Lisabona ca director adjunct, și am acceptat cu bucurie.”
Și așa, Portugalia a devenit Acasă, după drumuri multe și mutări repetate!
„După aproape 5 ani de Lisabona m-am mutat cu partenerul meu portughez la Cascais, la malul Oceanului Atlantic. Aici locuiesc din 2016. Aici au locuit temporar și Blaga și Eliade, aici a locuit în ultima parte a vieții regele Carol al II-lea. În România, sunt mama, sora și fratele meu, doi nepoți foarte dragi. Aici am o familie portugheză cu socrii, mătuși, veri, nepoți, și băiețelul iubitului meu care stă cu noi două weekend-uri pe lună și două săptămâni în vacanța de vară.”
Adaptarea la o nouă cultură, la o nouă mentalitate, a fost pentru Antoaneta Roman, o experiență repetată, de fiecare dată când ajungea să trăiască într-o altă țară. Dar i-au fost alături prieteni noi și vechi, care au ajutat-o să treacă peste momentele mai dificile.
„Cel mai greu mi-a fost să-mi găsesc un loc de muncă, fie în Canada, Spania sau Portugalia. Când ajungi în Canada, dacă nu ai o specializare tehnică, ești cu științele umaniste, ca mine, e foarte greu să spargi gheața. Una dintre bisericile din Montreal era aproape de prima mea locuință și părintele de acolo era minunat, Cezar Vasiliu. Mult mai târziu am descoperit că era unchiul unei prietene din facultate. Moral dânsul m-a ajutat foarte mult. Apoi, din recomandare în recomandare, mi-am făcut prieteni români apropiați, dar și din alte nații, Canada e un fel de Națiunile Unite, aveam prietene din Liban, Suedia, Germania, Argentina, iubitul meu era cubanez. Am descoperit astfel că sunt mai apropiată cultural de America de Sud decât de cea de Nord. Prietenii au fost cei care m-au ajutat cel mai mult, ne ajutam unii pe alții. La fel și la Barcelona sau Lisabona. Oriunde am locuit mi-am făcut și prieteni români, dar și italieni, brazilieni sau mexicani. Cu cât vorbești mai multe limbi cu atât mai larg poate fi cercul geografic al prietenilor.”
La țărm de Atlantic, cu buzunarele sufletului pline de amintiri din lumea toată, cu prieteni care îi locuiesc gândurile, Antoaneta Roman, ne dezvăluie locul din suflet pe care îl ocupă România aflată la capătul celălalt al Europei.
„România înseamnă în primul rând familia, mama, sora, fratele și nepoții mei, unchii și mătușile. Apoi înseamnă limba! Eu locuiesc limba română, sau ea mă locuiește pe mine! Când mi-e dor de mama mi-e dor în limba noastră. E o limbă bogată și expresivă, plină de nuanțe, limba în care am învățat să citesc și să mă exprim în scris. Am nevoie de ea, văd teatru și filme online, citesc mereu și cărți în română, mai multe decât citesc în portugheză sau engleză, dar eu sunt un caz rar care citește în multe limbi. România e făcută din gusturi, mirosuri, imagini! Mi-e tare dor de casa din București, de anumite străzi, de cafenelele cu grădină, de teatru, de munți și de codrii. România sunt și oamenii de acolo, prietenii dragi și oamenii cumsecade de care dau la tot pasul de câte ori vin. Mă dor casele frumoase părăginite, pădurile defrișate, mă doare că nu știm ce să ne mai facem cu urșii, că CFR-ul e la pământ, pentru că eu am amintiri tare frumoase legate de trenuri și vacanțe, de drumeții și urcușuri pe munte. De câte ori vin trebuie să merg măcar o zi pe munte, să-l simt în talpă și-n piept, să-mi vină să cânt de bucurie că sunt acasă...”
Interviu realizat de Aura Dobre – producător TVR Internațional
