’’Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română” – Grigore Vieru
Am avut bucuria de a-l fi cunoscut pe poetul Grigore Vieru. Într-o împrejurare fastă, la lansarea ediţiei facsimilate a manuscriselor lui Eminescu. Într-o atmosferă sărbătorească, în sala de expoziţii a Bibliotecii Academiei Române, printre invitaţi de prestigiu, l-am zărit trecând, ca o umbră, pe Grigore Vieru. Plăpând, tras la faţă, cu inimitabila-i pieptănătură, ceremonios şi oficial – aveam să aflu că era foarte bolnav, cu crize cardiace repetate – parcă plutea. Mi-am lăsat echipa deoparte şi m-am dus să vorbim, sperând că-mi va acorda un interviu. M-am prezentat. S-a uitat la mine parcă dintr-o altă lume.
’’De abia am sosit de la Chişinău. Am călătorit multe ore. Nu puteam lipsi de la întâlnirea cu domnul Eminescu. Aveam un vis. Să ne dăm mâna peste Prut. Ăsta era visul meu cel mare. Eminescu, poetul inimii şi ţării mele să fie acasă şi aici, şi acolo. Cred că am să plec din lumea asta şi n-am să mai apuc să-mi văd visul aievea’’ – Grigore Vieru.
Am rămas atât de impresionată de şoapta vocii sale, încât şi astăzi, când retrăiesc acele momente, mă împresoară parcă prezenţa sa eterică. Sigur, am realizat acel scurt interviu după care s-a pierdut prin mulţime. Nu după mult timp am aflat că a plecat spre idolul său înstelat exact aşa cum a presimţit.
O altă secvenţă, am trăit-o în videoteca TVR. Una dintre casetele din arhivă pe care le vizionam conţinea înregistrarea momentului fantastic al Podului de Flori de peste Prut din 6 mai 1990. Mulţimi uriaşe de oameni se îndreptau, dinspre România şi dinspre Moldova, spre podul care lega naţia şi sufletul românesc. Un rug de flori şi lumânări aprinse, şiroaie de lacrimi pe feţele celor care se stângeau într-un singur şuvoi.
Poetul Grigore Vieru a traversat primul. Cu braţele pline de flori, el a aruncat în Prut un buchet, imens şi roşu. În dangătul clopotelor de la biserici, ca la un semnal nevăzut, apa s-a umplut de flori, una lângă alta, ca o imensă masă mişcătoare de petale parfumate.
"Era o tensiune emoţională de nedescris… S-au întâlnit toţi la mijlocul Prutului şi au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut şi nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea, spun că par caraghioşi astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei" – rememora Grigore Vieru într-un interviu din mai 2008.
Atunci, poetul era tânăr şi încrezător, ochii îi scăpărau de dor şi de o nădejde care adunau toată lacrima, sângele şi speranţa românilor dintotdeauna. Citeam pe chipul său – în cadre scurte de prim plan – o dorinţă atât de fierbinte, atât de palpabilă în acest unic moment de energie colectivă, divină în esenţa ei, încât, trebuie să recunosc că ne molipsise şi pe noi, cei care, la mai mult de 20 ani distanţă de la acel eveniment, în faţa unei înregistrări pe peliculă, parcă trăiam aievea regretul nerostit că lucrurile acelea nu se împliniseră.
Scriitorul şi politicianul Ion Hadârcă, participant şi el la sărbătoare spunea: ’’Podul de Flori a fost un proiect deosebit, care a dat speranţe tuturor: pentru prima dată au fost desfăcute fiarele imperiului, ceea ce era o minune. Din păcate, acea minune a fost treptat anihilată’’.
1990, 1991, 2015, 2017 sunt punctele de referinţă care amintesc de Podul de Flori după 1989. Astăzi, doar din când în când, fluxurile de ştiri anunţă acţiunile diplomatice, economice, schimburi de mărfuri, expoziţii sau târguri de carte, acţiuni umanitare, donaţii, investiţii care sunt destinate Moldovei de peste Prut.
Da, DE PESTE Prut. Şi ieri a plecat un convoi cu medicamente pentru Republica Moldova, în sprijinul eforturilor care se fac pentru limitarea acestei pandemii nenorocite. Am privit şi eu la televizor parada camioanelor armatei şi pompierilor care s-au încolonat disciplinat către GRANIŢĂ.
Atunci mi-au renăscut în memoria sensibilă, OCHII poetului Grigore Vieru. Scăpărători şi vii pe podul care ne unea în 1990, obosiţi şi stinşi în 2007, mistuiţi de dorul lui Eminescu şi al unicului popor român. De aici şi de acolo.
Ileana Ploscaru Panait
