“Legenda” spune că un italian (Ervino Curtis) s-a îndrăgostit de o româncă (Elena Pantazescu). Ervino din Trieste a purtat “al treilea război daco – roman” cu statul socialist român ca să-și poată duce aleasa inimii în Italia.
Dragostea pentru Elena l-a făcut să se apropie foarte mult de România, de cultura, de tradițiile și de limba română. Povestea care urmează este scrisă de Elena Pantazescu Curtis. Din când în când a venit și completarea făcută, în limba intaliană de Ervino Curtis.
Elena Pantazescu Curtis: M-am născut în perioada comunistă, când la sate se făcea colectivizarea, perioadă în care bunicii mei se refugiau în pod când veneau tovarășii de la partid să-i convingă să doneze toată averea lor statului. Nu erau mari bogătași, erau doar bine înstăriți. Aveau mult pământ (atât din partea tatălui, cât și a mamei), “locuri de casă” și vii, căruțe, șarete, animale. Bunica m-a învățat să le spun tovarășilor că nu știu unde sunt ei, pentru că “eu sunt mică, nu știu nimic”. Până la urmă, să nu fie ridicați noaptea ca dușmani ai poporului, bunicii au împărțit pământul pe parcele și le-au donat celor care lucrau pentru ei, așa au evitat pușcăria.
Copilăria mea a fost una fericită, nu mi-a lipsit nimic, chiar dacă Moș Crăciun s-a transformat în Moș Gerilă, de Paște mergeam la Înviere, iar a două zi la școală, învățătoarea venea cu lista și toți care fusesem văzuți la biserică eram dați afară din clasă pentru o zi.
Liceul și facultatea le-a făcut la Galați. A avut bursă, iar banii se duceau pe abonamente la teatru, la operetă și la film. Îi plăceau în mod special filmele intaliene cu Gianni Morandi, Alberto Sordi şi cu Sophia Loren. Nu se gândea că destinul o va duce să trăiască în Italia.
Elena Pantazescu Curtis: În vara anului 1973, fiind în vacanță la Neptun... am cunoscut un băiat din Italia. Era prima vizită a sa în Țările din Est – Ungaria, România și Bulgaria. El vorbea italiană, germană și engleză, eu română, franceză și puțin rusă! Așa că ne-am înțeles de minune! Mi-a spus că este din Trieste, întrebându-mă dacă am auzit de orașul lui sau dacă l-am vizitat. Evident că am început să râd în hohote! Mi-a cerut adresa să-mi trimită câteva vederi cu orașul său. Era dulce, simpatic și drăguț... așa că i-am dat-o, să nu creadă că noi ăștia din comunism suntem asociali, sălbatici! Mi-a dat și el adresa lui, dar eu nu am păstrat-o... mi-am zis că la ce-mi folosește că oricum nu aveam să-l mai văd sau să păstrez o corespondență cu el. După vreo 10 zile, însă, pentru o lungă perioadă de timp, am început să primesc câte 2-3 vederi pe săptămână.
Din politețe i-a răspuns, trimițându-i și ea o vedere cu Cazionul din Constanța. La scurt timp a primit o scrisoare de 4 pagini. În limba italiană. A ajutat-o să înțeleagă ce scrie băiatul din Trieste tatăl unei colege, care era italian la rândul lui. Cu greu a reușit să facă rost de un dicționar și de un Ghid de învățarea a limbii italiene. Ervino s-a întors în România și a cerut-o în căsătorie. Deși părinții au fost de acord, mai trebuia făcută și o altă “cerere”.
Elena Pantazescu Curtis: Eu, la rândul meu, trebuia să fac o solicitare privind căsătoria cu un cetățean străin la Consiliul de Stat (Guvern). Ervino a rămas uimit, credea că glumesc, credea că era suficient să fac o cerere pentru pașaport și atât. Povestea este foarte lungă, dar încerc să fac un rezumat: am depus cererea la Consiliul de Stat; am primit trei răspunsuri negative; am fost chemată la Securitate unde mi s-au făcut promisiuni legate de o carieră rapidă, apartament sau casă dacă renunț, apoi au trecut la șantaj că îl dau afară de la Academia Militară de Marină pe fratele meu și pe unchiul meu de la Galați, care era în armată cu grad înalt ş.a.m.d. După perioade lungi de așteptare a venit și aprobarea. Ne-am căsătorit la Primărie și cu certificatul de căsătorie în care scriau că mă numesc Elena Curtis am solicitat eliberarea unui pașaport. L-am primit după o lună de zile. Mai trebuie să spun că nunta noastră din august 1976 a fost una internațională! Cu prieteni și rudele lui Ervino din Italia, Germania și din Austria (pentru că bunica din partea mamei era din Villach). Anul acesta, în august, aniversăm 44 de ani de căsătorie! Avem doi băieți mari, amândoi informaticieni. Cel mare s-a transferat definitiv la Las Palmas de Gran Canaria, iar cel mic este încă la Trieste, dar are și el intenția să-și urmeze fratele. Mi-am menținut și cetățenia română, deci am dublă cetățenie, dar până în 1990 am intrat în țară numai cu pașaportul italian.
Ervino Curtis: După prima descoperire a României, în timpul unei călătorii în Est, făcută singur cu mașina în 1971, m-am îndrăgostit de Elena și, așa cum spun, după ce am luptat și am câștigat “al treilea război dacic” cu statul comunist român, am reușit să mă căsătoresc. Din această iubire a venit alta, pentru cultura și istoria României și pentru poporul român, atât de asemănător cu al Italiei și atât de diferit de vecinii săi din Balcani. Mă gândesc să scriu o carte, împreună cu Elena, cu toate amintirile mele din această istorie de patru ani până am ajuns la nuntă, dar acum aș vrea să povestesc mai mult despre relațiile umane care au caracterizat aventura mea italiano-română în perioada de după căsătorie.
Elena Pantazescu Curtis: În 1987, când România era tot mai izolată de Occident, când și ziariști sau oameni de cultură confundau multe lucruri în privința României, am hotărât, eu și soțul meu, să constituim o asociației italo-română cu caracter strict cultural, să facem cunoscută istoria, latinitatea, tradițiile și bogățiile turistice și splendida natură a României. La Notarul de Stat au semnat, în calitate de asociați fondatori (în afară de mine și de soțul meu), oameni importanți din toate sectoarele economice și culturale, ziariști, profesori universitari și întreprinzători. Au urmat multe conferințe, până în 1990 organizate de mine și de soțul meu. Asociația se cheamă “Decebal”. Numele a fost dat de soțul meu pentru că îi plăcea figura istorică a acestui rege dac al nostru.
Ervino Curtis: În 1987, când am decis să fondăm Asociația “Decebal”, m-am gândit că ar fi bine și important să anunțăm și Ambasada României de la Roma despre intenția noastră. Așa că m-am dus acolo și le-am explicat că vreau să fac această Asociație de prietenie, anunţându-i că eu sunt membru al Partidului Creștin-Democrat, cu concepții total diferite de comunism, că nu mă interesează nicio implicare din partea Statului Român, că nu voi vorbi de rău România, dar nici nu voi lăuda conducerea de la București. Ciudat, reacția celor de la Ambasadă a fost una foarte deschisă. Mi-au promis chiar că vor trimite un om de cultură și un grup muzical la deschidere. Atunci l-am cunoscut pe academicianul Virgil Cândea, un om de mare cultură și de mare umanitate. Cu el am păstrat legătura până la sfârșitul vieții sale, vizitându-l la Institutul Român de Cultură, unde a fost președinte și apoi după revoluție, la el acasă. Îi voi fi mereu recunoscător pentru toate poveștile de viață și pentru lucrurile pe care le-am învățat de la el.
În cei peste 30 de ani de existență, Asociația “Decebal” din Trieste s-a implicat în multe acțiuni de promovare a culturii, istoriei și tradițiilor românești. Au organizat expoziții, conferințe și editări de volume despre Istroromâni sau despre implicarea Prințului Vlad Țepeș în istoria Europei. Au urmat întâlniri între oameni de cultură, istorici, artiști, români și italieni, care aveau în comun interesul și dragostea pentru România.
Elena Pantazescu Curtis: În ultimii ani, eu și soțul meu, ne-am dedicat documentărilor, cercetărilor și traducerilor pentru o carte importantă “De la Traian, la cortina de fier” de 578 de pagini. O istorie a relațiilor între Trieste și România pe parcursul a 2000 de ani, care conține documente rare și originale.
Ervino Curtis: Eu aș vrea să amintesc de oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut datorită acțiunilor asociației noastre. Unul dintre ei a fost Vasile Pistolea, reprezentantul Portului Constanța, care mi-a fost bun prieten și pot spune că în timp ne aveam ca frații. Sau ministrul Adrian Dohotaru, care a participat la prima noastră expoziție. Un om deosebit care ne-a vizitat și la căsuța noastră din Forgaria. Și ar mai fi ambasadorii Românei, cu care am avut relații deosebite de prietenie. Povestea Asociației și a relațiilor mele cu România este construită de oamenii pe care i-am cunoscut și de care îmi aduc aminte cu mare drag. Fiecare dintre ei a apărut în viața mea exact când aveam nevoie de un prieten, care să mă ajute să înțeleg mai bine țara soției mele. Eu am fost singur la părinți, dar apropierea de România m-a făcut să capăt mulți “frați” români!
Interviu realizat de Aura Dobre
