Romica Jurca: Am admiratori de toate vârstele. Mă surprind plăcut tineri de până în 27 de ani

Interviu cu Romica Jurca realizat de colegii de la TVRNews.ro

De 8 Martie, Romica Jurca a acordat un interviu colegilor de la TVRNews.ro

Sunt singurul meteorolog şi prezentator meteo din România atât de longeviv - 27 de ani. Sunt fericită că prompterul s-a inventat târziu. Nu mi-a trebuit şi nici nu mi-a creat dependenţă. Să-l folosească cine vrea.

TVR mi-a facut cunoştintă cu telespectatorii, în urmă cu aproape 27 de ani. Am ocazia, acum, să spun celor ce n-au ştiut, ori au uitat că, plecarea din această instituţie, la începutul anului 1997, a fost doar hotărârea noii conduceri a Departamentului Ştiri, motivată că am avea voci teatrale, că vor să fie cât mai puţine apariţii, ca persoane, pe post şi că este destul tineret care să citească un text de prognoză şi, cum “dragoste cu sila nu se face”, ne-am supus, acelei hotărâri, eu şi colegii mei.

A se întelege şi reţine, că nu am alergat după mai bine. Personal am considerat că s-a încheiat o altfel de etapă din viaţa noastră şi nicio clipă nu am gândit că am/ aş putea continua, chiar pe alte posturi, dar m-am înşelat, deoarece, la începutul anului 2002, am fost solicitată de Antena 1, unde am activat până la începutul anului 2007. Am avut o nemulţumire, pe care cei ce mi-au solicitat serviciile nu m-au ajutat să o rezolv şi, cum nu-mi stă în fire să zburd de la o televiziune la alta, m-am întors la dragostea dintâi, cum se spune, la cea care m-a facut cunoscută şi, de ce nu, m-a consacrat. De aceea TVR, acum şi nu doar acum.

Îmi place ceea ce fac, în primul rând ca meserie şi mă refer la cea de meteorolog previzionist, cu o experienţă în domeniu de 35 de ani. Nu-mi place când nu este ceva spectaculos şi cât de cât palpitant, în evoluţia vremii. Nu-mi place ce aud de la mulţi care se ocupă doar de prezentare şi care nu încearcă, în primul rând pentru ei, să înţeleagă ceea ce trebuie să transmită mai departe. Când au nelămuriri, şi dacă nu eşti de specialitate, este foarte normal, pot să-i întrebe pe specialişti, ceea ce, din păcate, nu prea se întâmplă.

De aceea, înclin să cred, dacă nu e vorba de altceva, că goana după audienţă s-a strecurat şi în rubrica meteo. În calitate de prezentator, îmi place să transmit informaţia, foarte corect şi cât mai aproape de realitate, pentru că, şi asa, sunt destule situaţiile în care vremea nu ţine cont de nimeni şi de nimic, însă, după ce telespectatorul a primit informaţii, care de care mai alarmiste, este greu să repari ce s-a stricat. Acesta, pentru mine, este un moment greu din activitatea de prezentator.

Momentul plăcut este acela, când dau prea multe detalii, inclusiv ora aproximativă la care ar urma să înceapă un fenomen şi prognoza se adevereşte.

Văzând şi făcând am deprins meseria de prezentator, pentru că nu am avut de ales şi nici privilegiul să “trag la perete” aşa ca generaţiile care au urmat, respectiv să existe o perioadă de simulare şi învăţare.

Primii trei ani de prezentare au fost în perioada comunistă (decembrie 1986 – decembrie 1989), când, se zicea, te aşteptai să se întâmple orice, inclusiv să dispari de pe post, în urma unui telefon de la Cabinetul 2, că arăţi prea bine, cum mă tot “ameninţau” colegii din TVR.

Şi totuşi, viaţa în televiziune era frumoasă. Am cunoscut oameni de calitate, profesionişti în adevăratul sens al cuvântului, cum mai sunt şi acum, de altfel, şi cu bancuri şi glume la adresa regimului, că în anumite momente nu ştiai dacă nu cumva sunt mai degrabă provocări, nu glume. Au fost şi faze, acum haioase, dar care atunci îţi cam tăiau respiraţia; gesturi, mai puţin ortodoxe, în plină emisie, din partea celui care asculta ce aberaţii prezenta pe post colegul de platou şi mă refer la “enormele” recolte obtinute la hectar.

În zilele de sâmbătă, duminică şi alte sărbători legale, “Telejurnalul” începea la ora 19.00, în loc de 19.30 şi de un 1 Mai, pentru prima şi ultima dată în viaţă, am uitat. La acea oră, doar plecam de acasă. Când mi-am dat seama, am găsit rapid un taxi şi îl tot întrebam pe şofer “Cât o fi ceasul?”, iar el întreba mai departe prin staţie, ca să-mi răspundă. La un moment dat, când probabil l-am exasperat, m-a întrebat: “Dar ce aveţi, doamnă, cu ceasul? Doar nu intraţi în emisie.”

Am avut şi coşmaruri: de câteva ori am visat că am ajuns în ultimul moment, că aş fi putut să mai prezint rubrica meteo, dar nu era nimeni în platou, nici în regie, iar luminile erau stinse. Cred şi sunt convinsă că aşa ceva ţi se întâmplă când eşti serios şi adeptul lucrului bine făcut.

S-a mai întâmplat să apară ceasul, pe micul ecran, şi prezentatorii de jurnal de-abia să intre în platou şi m-am panicat la ideea că ar putea începe cu meteo, dar de ce nu-mi spune nimeni, nimic.

După 1990, în vremea când se iesea în stradă si principalul slogan era “Fără violenţă!”, în timp ce vorbeam, a căzut, milimetric de mine, o tijă metalică, ce se folosea la manevrarea reflectoarelor din tavan si a făcut un zgomot infernal, dar n-am schiţat niciun gest; mi-am continuat speech-ul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mergând pe principiul “meteorologul moare, dar nu se predă”. Am fost tentată să zic ”Fără violenţă în televiziune”, că tot era la modă, dar aş fi pufnit în râs şi......s-ar fi ales praful de tot, cine stie.

Timpul verifică valoarea şi sper să o verifice şi pe mai departe. În cazul meu, fără să fiu lipsită de modestie, timpul a verificat-o; 27 de ani reprezintă, totuşi, o viaţă de om; până acum sunt singurul meteorolog şi prezentator meteo din România atât de longeviv şi fericit că prompterul s-a inventat târziu. Nu mi-a trebuit şi nici nu mi-a creat dependenţă. Să-l folosească cine vrea.

Mesajele şi scrisorile, care s-au rărit, sunt şi de bine, şi de rău; rău sau mai degrabă răutăcios, la adresa mea, a fost un comentariu că zâmbesc atunci când anunţ ploaie, dar cu siguranţă, atunci, chiar trebuia să mai plouă şi acea ploaie era aşteptată de foarte multă lume. Alţii spun că acum nu zâmbesc.

Alte remarci, să le spun de rău, sunt legate de modul cum era formulată prognoza şi mai ales că nu e corect să spunem “Vor fi averse de ploaie”, când aversele se referă doar la ploi. Ei bine, NU. Aversa este acea precipitaţie, care începe şi se sfârşeşte brusc; poate fi şi aversă de ninsoare, acele ninsori cu fulgi mari şi care în doar câteva ore pot depune strat serios de zăpadă. E drept că astfel de precipitaţii cad din nori cu mai mare dezvoltare pe verticală; sunt mai frecvente în anotimpul cald al anului şi ploile pot avea şi caracter torenţial; definiţia aversei în “Dicţionarul Explicativ al Limbii Române” este aversă = ploaie cu caracter torenţial”, dar de ce nu admitem că şi acel dicţionar a fost realizat tot de oameni care mai pot şi greşi?

Nu e uşor să fii prezentator, dacă şi ţii la reputaţia şi imaginea ta, prin ceea ce spui, în primul rând, nu neapărat prin cum arăţi, pentru că nu eşti la divertisment, deşi frumosul place ochiului. Sunt intervale scurte de timp, în care, cu sau fără voia ta, treci prin toate stările posibile şi imposibile şi trebuie să controlezi şi să ai acea stăpânire de sine.

Nu e uşor nici să faci faţă răutăţilor şi invidiei din jur, că mai câştigi şi alţi bani, o boală de care, cu siguranţă, nu ne vom lecui, în veci.

De hobby-uri am cam uitat; poate şi timpul s-a comprimat foarte mult, iar pe lângă priza ştirilor, mai sunt în priza institutului, unde îmi deşfăsor activitatea de bază. În rest, ca om, sunt aşa cum mă percep, de pe micul ecran, cei mai mulţi. Am un suflet bun şi o inimă mare; ajut necondiţionat, dacă acel ajutor depinde doar de mine; mă supăr rău, dar îi iert pe cei ce “nu ştiu ce fac”, deşi poate ar merita luaţi la palme.

Am admiratori de toate vârstele; m-au surprins şi mă surprind, în mod plăcut, tineri de până în 27-28 de ani, care-mi spun: “Doamna Jurca, eu am crescut cu dumneavoastră” şi gândindu-mă că, la vremea respectivă, ei nici măcar nu erau la şcoală ori de-abia mergeau în picioare, sigur că îmi face o plăcere deosebită.