Marie-Marguerite Iuca, fiica cea mare a gravorului, pictorului și profesorului Simion Iuca, continuă povestea Colecției "Simion A. Iuca", dezvăluind tainele succesului tatălui ei, într-un interviu acordat jurnalistului TVRi, Sandrino Gavriloaia.
Urmăriți în PARTEA A DOUA a materialului despre donația de la Muzeul Colecțiilor de Artă, interviul cu Marie-Marguerite Iuca, artist vizual rezident în Franța și Italia!
Lucrările lui Simion A. Iuca, reproduse în cadrul interviului, fac parte din Colecția "Simion A. Iuca" de la Muzeul Colecțiilor de Artă.
Marie-Marguerite Iuca - Florența
Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Știu că sunteți plecată foarte mult și că vă împărțiți timpul între Paris, unde locuiți și casa fiicei din Toscana, dar aș vrea să aflu, printre picăturile călătoriilor, ce amintiri aveți despre tatăl dvs.? A fost Simion A. Iuca primul dvs. dascăl în pictură, în artă?
Marie-Marguerite Iuca: Da, tatăl meu, profesorul Simion A. Iuca, mi-a dat primele lecții de pictură și apoi de gravură. Îmi amintesc cu plăcere de prima lecție de pictură, având emoția primirii în atelierul tatălui meu. În acei ani, el a avut mai multe norme: era profesor la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, o vreme a predat și la Liceul de Artă „N. Tonitza” și activa la Uniunea Artiștilor Plastici. Atelierul de pictură și gravură al tatălui meu era un loc magic, misterios, un soi de templu al artei în care spiritualitatea creației întâlnea prezentul vieții și urmele unui bogat patrimoniu cultural. Cum intrai, te învăluia un parfum specific, cu miros de terebentină, de uleiuri și cerneluri de gravură, toate combinate cu mult fum de țigară. Pentru că tata fuma...
Ferestrele atelierului erau mari spre a da multă lumină, dar erau încadrate de perdele grele, din catifea, de un gri special (azi aș compara culoarea lor cu griurile din tablourile lui Velasquez). Portretul tatălui-tatălui meu, în robă roșie, de magistrat impozant, mă privea dintr-un tablou de mari dimensiuni, cu ramă aurie. Existau acolo și biblioteci impunătoare, rafturi din lemn, pline cu cărți; erau mai multe șevalete proptite, dar și unul deschis permanent, cu un tablou în lucru. Eu înregistram atunci orice detaliu: pe colțul unei mese mari, unde, vădit, era cea mai bună alegere pentru expunerea în lumină, era pregătit subiectul lecției!
Tatăl meu știa că-mi plac florile. Deci, lângă o carte era o glastră cu o floare, o primulă. Un șevalet ceva mai modest, cu siguranță ales pentru mine, mă aștepta cu suportul lecției pregătit. (Acel tablou, păstrat de tatăl meu, intenționez să-l ofer Muzeului Colecțiilor de Artă din Bucureşti, la viitoarea mea vizită în capitală). Lângă șevalet, pe o masă mai joasă, pe rotițe, mă așteptau o paletă cu un "godet", tuburi de culori și pensule... Pe masa cea mare erau hârtii (stampe), într-o dezordine studiată, savantă. Atmosfera din atelier era primitoare, erau mobile acoperite în parte cu țesături brodate, fotolii prielnice conversației, două mese sculptate, una în stil românesc și alta cu intarsii de sidef, lângă un jilț impunător ca în picturile venețiene. Urma să primesc atunci prima mea lecție de pictură în ulei. Totul a început cu un desen în cărbune și îndrumările tatălui meu.
Cal de povară - gravură de Simion A. Iuca
Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: De ce nu v-ați oprit la gravură, meșteșug deprins de la tatăl dvs. și ați preferat culoarea și pictura murală?
Marie-Marguerite Iuca: Nu am ales gravura ca specialitate principală din mai multe motive. Profesorul Simion A. Iuca, tatăl meu, fiind pedagog, m-a susținut cu înțelegere și finețe, fără a mă influența, încurajând ceea ce era mai firesc în mine. El avea o rigoare admirabilă în tot ceea ce fãcea, dar, mai ales, avea multă răbdare. În anii tinereții, eu nu aveam maturitatea înțelegerii acestor calități, iar în creație eram, mai ales... nerăbdătoare. Gravura se practică pe plăci, pe dimensiuni mici în general, dar și pe pietre care, în majoritatea lor, sunt grele sau foarte grele. Arta gravurii cere multă tehnică și răbdare. Toate acestea eu le percepeam ca pe niște constrângeri sau stăviliri ale dorinței mele de a comunica rapid, spontan și pe loc. Doream să fixez și să transmit acel moment pe care eu îl compar cu un val al vieții care se naște și nu mai revine sau poate cu surâsul unui copil. Îl vedeam pe tatăl meu lucrând cu acizi și cu foc, iar aceste lucruri mă speriau.
Conacul de la Conteștii de Sus - gravură cu acul de Simion A. Iuca
Când am studiat la Liceul de Artă „N. Tonitza”, tot el m-a inițiat în tehnica gravurii cu acul, „pointe sèche”, care mi-a plăcut foarte mult. Citisem la vârsta de 12 ani viața lui Michelangelo Buonarotti și eram fascinată de artă. Am descoperit apoi unele dintre mănăstirile Moldovei pictate în exterior. Însoțind în practica de vară studenții de la Secția de pictură monumentală a Institutului de Arte Plastice, tatăl meu m-a luat cu el în nordul Moldovei, iar eu am stat mai mult pe lângă schelele lor. Am descoperit acolo tehnica frescei tradiționale, cu oxizi și apă, lucru care m-a fascinat! Această tehnică de decorație murală se execută, în general, rapid și pe suprafețe largi (cam un metru pătrat pe zi), în baza unui desen preparatoriu. Este o tehnică în care elementele naturale, apa și materialele componente ale peretelui, dau artistului prilejul să îmbine materia cu spiritualitatea creației.
Eu deja cunoșteam desenul și acuarela, pictura cu pigmenți și apă, pe care le executam cu multă ușurință și plăcere, acestea fiind moștenite de la tatăl meu, al cărui „creion” era recunoscut încă din anii '30, din timpul șederii sale la Paris.
Vechiul Paris, acvatinta de Simion A. Iuca
În cazul meu, alegerea unei tehnici artistice diferite de gravură, dar cu aceleași exigențe pentru desen și culoare, nu a exclus alte orientări și, mai ales, nu a exclus grafica din creația mea. De pildă, îmi place și tehnica monotipului (venețianul Carpacio a inventat-o), pe care am deprins-o de la tatăl meu, chiar de la primele sale lecții! Am lucrat în această tehnică diverse subiecte, chiar și portrete. Am avut mai multe comenzi și la Londra, acolo unde se află inventariată o parte a activității mele artistice, în biblioteca National Portrait Gallery din Londra.
Portretul Doamnei Eugenie Neufalk, acvaforte de Simion A. Iuca
Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: De ce ați făcut această donație?
Marie-Marguerite Iuca: Am făcut această donație, în primul rând, pentru a păstra memoria și opera artistului și profesorului Simion A. Iuca în cultura țării românești, spre folosul și amintirea generațiilor viitoare.
Liviu Constantinescu, directorul general al MNAR, la inaugurarea Colecției "Simion A. Iuca" de la Muzeul Colecțiilor de Artă"
Personalitatea lui complexă și coerentă, înzestrată cu talent (fiind gravor, dar și pictor) și cu calități umane exemplare era completată de o profundă cunoaștere a tehnicilor grafice, cu predilecție a celor din domeniul gravurii. Prin profesoratul practicat s-a dedicat viitorului artistic al țării. În această lumină, profitând și de pregătirea profesională a surorii mele Ioana Alexandra Slavu, istoric de artă, mi-am dorit să mă alătur, cu bucurie și speranță, donației de la Muzeul Colecțiilor de Artă pentru ca generațiile viitoare să poată beneficia de exemplul și modelul personalității profesorului Simion A. Iuca.
Simion A. Iuca și fiicele: Ioana - Alexandra și Marie - Marguerite
Un muzeu are nu numai obligația de a expune opere de artă, ci și de a le promova. Tatăl nostru își iubea țara, România, și a desfășurat o activitate artistică și pedagogică intensă, transmițând mai departe valorile și cunoștințele artistice acumulate.
La inaugurarea colecției Simon A. Iuca, de la Muzeul Colecțiilor de Arta
Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Gestul dvs. presupune nu numai generozitate, ci și mândria de a fi român. Aș vrea să vă întreb dacă păstrați legătura cu țara? De asemenea, dacă urmăriți TVRi, v-aș ruga să adresați câteva gânduri canalului nostru care va sărbători anul acesta un sfert de veac de la înființare.
Marie-Marguerite Iuca: Am trăit mulți ani în străinătate și când vin, vin cu plăcere, uneori de mai multe ori pe an. La București locuiesc în atelierul tatălui meu, Simion A. Iuca. Am ocazia, astfel, să regăsesc amintiri, o natură superbă și, în general, spiritul călduros al oamenilor și al câtorva buni prieteni.
Acum, în vremea pandemiei Covid, nu pot ști, din păcate, când anume mă voi putea întoarce. Șederile mele la București au fost, de fiecare dată, trăite intens, cu proiecte și clipe de creație. Caut, când am timp, să mă uit la emisiunile atât de interesante de la TVR și TVR Internațional. De altfel, TVRi mi-a dedicat o emisiune-portret, în urmă cu câțiva ani, sub genericul "Lumea și noi". Mi-ar face plăcere să revăd această emisiune. Aflu în prezent că postul dvs. tv sărbătorește un sfert de veac de activitate. Vă doresc să continuați cu aceleași documentate și excelente emisiuni. Viață lungă și bogată!
***
Un interviu realizat de Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional (finalul părții a II-a)
Foto: Arhiva personală
