I se spune pictorul copiilor sau al ochilor ca mărgelele și, cea din urmă a devenit cea dintâi marcă, atribut de recunoaștere al unuia dintre cei mai importanți pictori ai României: Nicolae Tonitza.
Pe cât de cunosocut și apreciat este în prezent, pe atât de încercat i-a fost destinul, deși s-a bucurat de recunoaștere în timpul vieții, fiind considerat, în plin apogeu al creației, “cel mai mare pictor român în viață”.
A trăit 54 de ani și a cunoscut atât ororile frontului și umilința prizonieratului, în urma bătăliei de la Turtucaia, în timpul primului Război Mondial, cât și extazul sau exaltarea Balcicului, pe care l-a pus pe pânză cu toată măiestria și sensibilitatea sa umană și artistică.
A pictat și a desenat cu aceeași determinare cu care a și scris, îndeosebi cronici plastice, domeniu în care s-au intersectat pasiunile sale. Se spunea despre Tonitza că ’’scrie despre pictură ceea ce nu poate fi pictat și pictează ceea ce nu poate fi spus în cuvinte’’.
A studiat la München, a locuit la Paris, s-a lăsat sedus de impresionism, dar a trăit în plină efervescență a curentelor avangardiste ale Europei, l-a cunoscut pe Luchian, cel căruia i-a legat pensula de mână, pentru a continua să picteze, atunci când boala i-a răpit și această singură și mare iubire. Despre Luchian, Tonitza spunea că este unul dintre cei 4 pictori care i-au influențat destinul, ceilalți fiind Velazquez, Tizian și Habermann, pe care l-a care l-a avut ca mentor în timpul studiilor in Germania.
Creația lui Tonitza începe cu pictura bisericească, atunci când, profesor fiind la Academia de Arte Frumoase de la Iași, singur sau împreună cu elevii săi, printre care și Corneliu Baba, pictează biserici și mănăstiri din Moldova, dar și din Țara Românescă.
A pictat compoziții cu flori și a pictat portrete, cele de copii aducându-i cea mai mare satisfacție și, în cele din urmă, cea mai cunoscută caracterizare a sa, ca artist plastic: ’’pictorul copiilor’’, cel ce a surprins atât candoarea, cât și melancolia lor.
A pictat sute de portrete de copii însă, mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre aceste capodopere erau inspirate chiar de copiii săi – Catrina și Petruș sau de nepoata sa Nineta Gusti, după cum, în multe portete de femeie, modelul a fost chiar soția, Ecaterina.
A pictat nuduri, unele dintre cele mai fermecătoare și mai misterioase torsuri din arta românească, despre care însuși Tonitza spunea că sunt “cea mai subtilă înfrățire între culoare și lumină”.
A iubit natura, a adorat peisajul, îndeobște pe cel dobrogean, unde a urmărit lumina, asemenea impresioniștilor, căutand-o în orele răsăritului pentru a-i surprinde cea mai puternică și mai autentică manifestare. Însă, spre deosebire de impresioniști, prefera să lucreze în atelier, atunci cand emoția era bine sedimentată în simțirea sa.
Imaginea Dobrogei, cu câmpurile de maci sau cu mahalalele văzute de deasupra, în raccourçi, cu casele albe și sărăcăcioase sau cu minaretele pierdute pe fundalul verilor toride, sunt reprezentative pentru peisagistica lui Tonitza. Însă, Balcicul i-a produs cea mai puternică și mai trainică revelație: malurile galbene, cu marea ca un ideal spre care tinzi, cu locuitorii săi cu trăsături și haine turcești sau tătăraști, pe care i-a surprins în atâtea desene și picturi, toate marchează o bună parte din creația marelui Tonitza. Despre Balcic, el însuși spunea că “frumusețea lui m-a înnebunit de-a binelea”, iar nebunia sa a generat o operă de o valoare extraordinară.
La opt decenii de la trecerea sa în neființă, îl regăsim pe Tonitza în cele mai valoroase muzee și colecții de artă, dar și pe piața de artă, cu cel mai scump tablou românesc vândut la prețul record de 290.000 de euro, pentru nudul “La iatac”.
Mimi Necula
