Actorii Vittorio de Sica şi Gina Lollobrigida ne-au adus pe micul ecran o simpatică poveste din perioada neorealismului italian. Filmul „Pâine, dragoste şi gelozie („Pane, Amore e Gelosia” – Italia, 1954)” s-a difuzat la Telecinemateca, marţi, 14 mai, ora 22.00, la TVR 1.
Marţi seară, la TVR 1, sub genericul „Telecinemateca”, am urmărit un film italian, comedie romantică din 1954, regizată de Luigi Comencini: „Pâine, dragoste și gelozie” (în italiană: „Pane, amore e gelosia”).
Cunoscut cu titlul „Frisky” în SUA, filmul este a doua parte a trilogiei italiene, fiind precedat de „Bread, Love and Dreams” și urmat de „Scandal in Sorrento”.
Comandantul de carabinieri Antonio Carotenuto (Vittorio de Sica) plănuieşte să se însoare cu tânăra Annarella, chiar dacă aceasta are deja un copil, fără să fi fost măritată. În acelaşi timp, Antonio îi promite subalternului său, Pietro, detaşat temporar în alt oraş, că va avea grijă de logodnica lui, Maria (Gina Lollobrigida). Nu trece mult timp şi apar bârfe pe seama comandantului şi a Mariei, partenerii lor fac crize de gelozie, iar lucrurile se complică şi mai mult când se întoarce în oraş tatăl copilului Annarellei.
Când „Pane, amore e fantasia” a ajuns în cinema, cinematografia italiană trecea printr-o perioadă anume, producțiile fiind orientate către unul dintre cele mai cunoscute curente artistice ale cinematografiei italiene: Neorealismul. Așa cum se întâmplase înainte în literatură, lumea celei de-a șaptea arte a încercat să aducă pe ecran un nou mod de a spune povești prin imagini. Un mod care a fost legat de anii reconstrucției, care nu a ignorat nici sărăcia, nici spiritul de adaptare al italienilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu omenirea distrusă, precum și speranța unui viitor mai bun. Începută în mod obișnuit cu filmul „Ossessione”, de Luchino Visconti, neorealismul și-a cunoscut faza de aur până în 1956: aceia au fost anii revoluției stilistice pe marele ecran, când punerea în scenă elaborată și mai „tehnică” a fost înlocuită cu actoria imediată, care era adesea încredinţată nu doar actorilor profesionişti, ci şi oamenilor „populari”, oameni obişnuiţi care păreau cei mai potriviţi pentru a exprima realismul – şi acesta este cuvântul cheie – din acei ani, tocmai pentru că neorealismul a urmărit adevărul, realitatea, faptele fără podoabe sau construcţii artificiale uşoare. Protagoniștii filmelor neorealiste au fost disperații, oamenii săraci care erau nevoiţi să găsească o modalitate de a supraviețui în acea dimensiune dramatică a lui „aici și acum”, care se confruntă cu tragedia socială, dar care fac tot posibilul să avanseze, să lupte cu speranță pentru mâine. Aceştia sunt oamenii disperați care se regăsesc și în paginile lui John Steinbeck, cei atât de săraci încât nu au decât propriul trup și propria respirație. „Pâine, dragoste şi gelozie” („Bread, Love and Fantasy”), care a ajuns la cinema în 1954, reprezintă aproape o cotitură: este vorba, de fapt, de reprezentarea clasică a unei clase muncitoare extrem de sărace - familia Bersagliera, de exemplu, nu are decât un măgar de care depinde - și de reprezentarea unei Italii în devenire, care încă nu s-a vindecat de rănile războiului și care se bucură de „aici și acum”. Dar temelor sociale și timpurilor dramatice ale neorealismului, regizorul Luigi Comenici le contrapune un ton lejer, situații amuzante și tonuri mai deschise, insinuându-se astfel în ceea ce va fi cealaltă mișcare tipică a cinematografiei postbelice, commedia all'italiana.
Comedia romantică „Pâine, dragoste și gelozie” a fost la Telecinemateca, pe TVR 1, marţi 14 mai, ora 22.00.
