Acum câteva seri am văzut pentru a douăsutea oară "Notting Hill". Ne era dor de un film ușor, pe care să îl știm pe de rost, care să deschidă o paranteză șarmantă și amuzantă în prezentul deloc generos pe care îl traversăm.
Filmul mi-a deșteptat un dor teribil de Londra, cum era de așteptat. Către finalul lui, Anna Scott (sau Julia Roberts jucându-se pe ea însăși) filmează scene după Jane Austen în Hampstead Heath. Atunci mi-am dat seama că nu mă mai gândisem la acel loc din 2006, de când am fost acolo, în al doilea excurs londonez pe care îl făceam. Măgura. Mi s-a făcut și mai dor, pe măsură ce amintirile m-au potopit așa cum a plouat atunci, în acel mai târziu pe coasta dealului.
M-am dus la Hampstead Heath ca să văd colecția de artă de la Kenwood House. Nu am făcut niciodată un secret din faptul că sunt fascinat de colecționismul britanic din veacul al XIX-lea, cel care face ca Albionul să aibă cele mai multe reședințe din Europa unde poți vedea El Greco, Tițian, Rembrandt, Van Dyck, Gainsborough și Turner. După ultimii patru m-am dus și la Kenwood, bijuterii în caseta cu comori a lui Edward Cecil Guinness, primul Duce de Iveagh, cel care s-a mutat în 1890 în superba vilă proiectată de Robert Adam.
Ploua când am ajuns. Intrarea era ascunsă de tufe de ilice. Doar câțiva oameni înăuntru, al căror șopotit se întâlnea armonic cu muzica eliberată în surdină în sălile generoase ale reședinței. Kenwood House e neoclasică, aerisită, luminoasă, iar tablourile inestimabile nu își înghit unul altuia spațiul și nu împing ochiul privitorului pe muchia suprasaturației. E colecția ideală pe care s-o vezi într-o oră și ceva, s-o fotografiezi mental și s-o porți mai departe cu tine. Kenwood House e muzică. Muzica ultimului autoportret cunoscut al lui Rembrandt, din 1665, muzica tonurilor sale restrânse până în absolut de roșiatic și în esență de alb, ca părul, boneta și obrazul. Muzica rarissimului Vermeer, "Cântăreața la ghitară", o scenă de o intimitate aproape tactilă, care nu ar fi avut o ramă mai bună decât tihna salonului burghez. Muzica meta-șoaptelor celorlalte portrete de secol XVII, de Frans Hals sau Anton Van Dyck. Muzica foșnitoare a mătăsurilor din picturile lui Gainsborough sau clinchetele copiilor râzând din scenele lui Reynolds sau Raeburn.
Când am ieșit în grădină, cortina ploii se trăsese pentru a elibera un glorios soare peste marea de iarbă umedă și grasă. Panorama se stratifica în fâșii diferite de culoare și de intensitate, de la verdele profund al copacilor cocoșați de frunze până la nuanțele întretăiate ale lacului din plan îndepărtat. Kenwood House este în vârful măgurei de la Hampstead. De pe terasa ei se deschide una dintre cele mai frumoase vederi asupra Londrei. E un loc ideal pentru jogging, picnic, vedute sau, pur și simplu, pentru a sta pe iarbă și a te bucura de frumusețea simplă a vieții. E ceea ce am făcut și eu, pentru cinci minute, fără să mă sinchisesc că îmi udasem turul pantalonilor. Pentru o infuzie de old-style British charm, plimbarea pe măgură e infailibilă. După două stații de autobuz și nenumărate de metrou, când am ieșit la suprafață în Piccadilly Circus, turna ca la început. Dar soarele avea să iasă iar în scurt timp.
Marius Constantinescu
