Este profesor la școala din Barta-Plavni din Regiunea Odesa. A făcut facultatea în limba română, deși s-a născut într-o familie de găgăuzi din Republica Moldova. I-a acordat un interviu Aurei Dobre, pentru TVR Internațional.
Ludmila Frunză și-a urmat soțul în sudul Basarabiei Istorice și de atunci limba română și România fac parte din viața ei de zi cu zi.
„M-am născut în satul Copceac, într-o familie de intelectuali. Mama este profesor de fizică și matematică, iar tata este agronom. Atmosfera de dragoste și, totodată, strictețea au fost plasate pe primul loc. Am învățat a rotunji primele buchii în limba rusă la școala din sat, unde, la rând cu alte obiecte, se studia limba maternă – găgăuza și limba de stat – româna. Apoi am studiat la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de filologie, Specializările - Limba si literatura găgăuză și Limba și literatura română. Mai târziu am absolvit și Facultatea de Istorie din cadrul Universității Pedagogice de Stat din Ismail. După absolvirea facultății la Chișinău m-am întors ca profesor în satul natal Copceac, unde era nevoie din ce în ce mai mare de profesori de limba română. Dar nu am stat prea mult acolo pentru că destinul îmi rezervase o viață în altă parte! După ce m-am căsătorit cu soțul meu, l-am urmat în Ucraina, în satul lui natal, Barta. Din anul 2003, după concediul de maternitate și până astăzi sunt implicată în procesul educațional al copiilor din această localitate, predând Istoria, fiind în același timp și directorul adjunct al școlii. Mi-am cunoscut soțul în timpul facultății la Chișinău. El era student la Universitatea Agrară. La început am vorbit mai mult în limba rusă, dar treptat, treptat m-am îndrăgostit...și de limba română. Dragostea m-a împins să învăț și limba română mult mai serios, deoarece era limba maternă a viitorului meu soț! Așa că de atunci limba română a prins rădăcini adânci în familia mea de acum!”
Mama a fost cea care a determinat-o să devină profesor și de aceea este recunoscătoare părinților săi pentru educația pe care i-au dat-o.
„Ei cultivau în noi trăsăturile care aveau să rămână pentru totdeauna prezente şi de mare preț, adică omenia, responsabilitatea, compasiunea, dragostea față de mediul înconjurător, setea de cunoaștere, de valori culturale şi, ceea ce m-a salvat mult în viață, încrederea doar în propriile puteri. În timpul școlii eram nevoită să „merg pe sârmă”... fiindcă mama îmi era profesoară trebuia să fiu un exemplu pentru ceilalți colegi, dar nu reușeam întotdeauna! Poate și de aceea eram printre învingători la toate concursurile la care participam sau la olimpiade. În clasa a zecea am ajuns la nivelul republican la Olimpiada de limba și literatura maternă, obținând locul al III-lea. Ce bucurie era pe capul meu! Competiția am continuat-o și în timpul facultății.
Sunt multe amintiri din copilăria mea care-mi încălzesc sufletul, dar una e de neuitat. Părinții mei singuri au construit casa. Și îmi amintesc cum au instalat ușile, ferestrele, podelele din lemn - scânduri albe, netede, noi. Mirosul uimitor şi extraordinar al lemnului alb, prospețimea și puritatea m-au impresionat foarte mult. Eram mică și naivă, o rugam pe mama să nu vopsească nimic, să rămână ușile, ferestrele, podelele nevopsite!
Nu pot uita nici cum mă învăța bunelul să prepar mâncarea. Mama era permanent ocupată la școală. Bunelul a fost bucătar în timpul serviciului militar în armata română, așa că punea pasiune de fiecare dată când îmi arăta cum să prepar bucate tradiționale. El m-a învățat, prin exemplul lui, că bucătăria cere mult suflet și multă dragoste. Datorită lui, cu prieteni sau fără, masa noastră este întotdeauna copioasă și gustoasă, lucru apreciat foarte mult de toată familia mea!”
Școala unde este profesor de istorie și director adjunct este într-un sat cu oameni harnici și gospodari, care fac tot ce le stă în putință ca fiii și fiicele lor să aibă ce le trebuie pentru a putea învăța și avea rezultate bune la învățătură. Din păcate, prima jumătate de an din 2020 i-a pus pe toți la încercare, profesori, elevi și părinți.
„Pandemia ne-a întristat pe toți. Însă ne-a amintit cât de important este să avem grijă de sănătatea noastră și de a celor dragi. Regret foarte mult că s-au pierdut atâtea vieții în acest război cu un dușman nevăzut. Eu personal mă străduiesc să privesc lucrurile din unghiuri diferite. Ritmul vieții umane ne-a transformat într-o societate de consum și am uitat de ceea ce contează în viețile noastre, care sunt valorile adevărate. În primul rând necesitatea de a petrece mai mult timp cu familia, de a oferi mai multă atenție copiilor noștri. Eu mă străduiam să văd în izolare momente pozitive precum posibilitatea de a ne ocupa, în sfârșit, de lucrurile care ne hrănesc sufletul, ne extind orizontul de a cunoaște lumea. Această maladie a împins lumea să se gândească mai cu grijă la starea în care se află planeta noastră.
Mai complicat au stat lucrurile cu procesul educațional. Nici copiii, nici profesorii, nici părinții nu au fost pregătiți pentru o astfel de situație. Necesitatea de adaptare rapidă și activitatea în condiții inedite ne-au plasat într-o nouă ipostază - învățământul la distanță, ceea ce nu e obișnuit pe la noi. Sincer vorbind, n-aș mai vrea sa fie continuate studiile în asemenea mod. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne apere și să ne ajute pentru a ne putea descurca în orice situație...”
Sudul Basarabiei Istorice adună de secole numeroase grupuri etnice care au reușit să trăiască în armonie și să depășească împreună orice situație dificilă. Multe familii sunt mixte și tradițiile și obiceiurile s-au combinat în armonie și bună înțelegere.
„Sunt un om care iubesc tot ce este al meu, mă mândresc cu poporul meu, care a fost mult chinuit pe parcursul istoriei sale, dar și-a păstrat originalitatea, limba, tradițiile, obiceiurile și continuă să-și cultive cultura. Îmi amintesc cât de mult mă uimea frumusețea limbii române când abia începeam s-o învăț, dar, totuși, o limbă străină o poți studia într-un an, însă limba mamei o înveți toată viața. De aceea mi-am zis încă de la începutul activității pedagogice, că nicio limbă din lume nu e mai prețioasă decât limba maternă. Poți atinge piscurile culturii altor popoare numai atunci când rădăcinile conștiinței vor pătrunde adânc în relieful culturii naționale. Și aceasta trebuie s-o înțeleagă și urmașii noștri. Drept dovadă, pot confirma cu demnitate, că la Școala de cultură generală de treapta I-III din comuna Barta, împreună cu elevii, am dat naștere Muzeului Istoric al Plaiului Natal, unde au fost adunate diferite obiecte, mărturii, documente care demonstrează că această comunitate are o istorie bogată. Prin intermediul rețelelor de socializare, tineretul are acces la informație mult mai rapid, dar le-aș aminti că numai o comunicare vie poate transmite de la o generație la alta cultura, dragostea față de limbă și literatură, istoria și tradiția națională.
Sunt cetățean al Republicii Moldova, locuiesc și muncesc în Ucraina. Când trăiam în Republica Moldova vorbeam două limbi: găgăuza și româna, ultima – limbă de stat. În popor se spune că Patria este acolo unde locuiești. Fac parte din minoritatea națională din sudul Basarabiei Istorice, astăzi Ucraina. Precum fiecare cetățean din această țară respect legile fără îndoială, dar, din considerentul meu, orice minoritate națională are dreptul la promovarea culturii, istoriei, tradițiilor strămoșești în limba maternă.
E limpede, ca lumina zilei, că o persoană care cunoaște mai multe limbi dă dovadă de o erudiție extinsă. Însă este nevoie să studiem în limba maternă pentru a păstra tradiția, portul, cultura, istoria neamului nostru. Oricare ar fi acela și oriunde am trăi!”
Interviu realizat de Aura Dobre
