Un interviu în exclusivitate pentru TVR Internațional cu Raisa Padurean, director adjunct al Liceului românesc „Lucian Blaga” din Tiraspol.
Să fii român în afara granițelor țării tale este greu. Uneori este o alegere personală să trăiești departe de țara în care s-au născut ai tăi. Alteori e o întâmplare a vieții. Alteori decid alții pentru tine și te obligă să te supui regulilor. Raisa Padurean este directorul adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din Tiraspol și este unul dintre cei care demonstrează în fiecare zi că „nu se poate”… nu există.
S-a născut într-o familie cu patru copii (trei fete și un băiat) în satul Leușeni din raionul Telenești din Basarabia. Părinții, țărani simpli, obișnuiți cu munca pământului, stabiliseră deja ce se va întâmpla cu fetele după ce vor termina școala: vor rămâne în sat să muncească pământul, alături de ei. Numai că fetele au vrut să meargă la facultate.
„Eu am fost prima care am plecat de acasă. După absolvirea școlii generale, am plecat la Tiraspol și mi-am depus dosarul la Universitatea Pedagogică “Taras Shevchenko”. După mine au venit și surorile mele, Ana și Maria. Fratele mai mare a plecat la o școală profesională. El s-a făcut zidar. Părinții erau supărați foc pe noi, pentru că nu le-am dat ascultare să rămânem în sat!
Este chiar un cântec: „Cine a uitat că a fost copil,/ A uitat că a trăit./ Iese-n plete brumă,/ Ești bătrân de-acuma,/ Dar te simți la anii tăi copil naiv, copil ștrengar…”. Mereu îmi amintesc acest cântec, pentru că la vârsta mea așa mă simt alături de elevii mei. Așa am fost – un copil ștrengar, care reușeam să fac tot ceea ce îmi propuneam și niciodată nu plângeam. Tata îmi zicea „băiatul tatei”! Știam să mă apăr singură de băieți și le apăram și pe colegele din clasă când ne mai necăjeau…
Am avut tot felul de peripeții și la păscut oile și la păscut vacile. Așa era în sat, fiecare gospodar avea animale și noi eram mâna dreaptă a tatei. De mică mă țin minte muncind din greu. La săpat via, la semănat, la prășit și tot așa. Îndeplineam tot felul de munci agricole. La țară niciodată nu se termină lucrul.
Când am crescut mergeam cu tata la cosit iarbă, apoi la adunat fânul, apoi îl transportam acasă și-l așezam în porcane. Niciodată nu am mers în tabere de odihnă vara, ca alți copii. Existau și pe vremea noastră astfel de tabere. Ce mai plângeam și ce-i mai rugam pe părinți să ne lase și pe noi măcar câteva zile într-o tabără. Dar nu prea ne reușea, pentru că trebuia să ne ajutăm părinții la muncă.
Când am crescut şi mai mari, veneau profesorii la poartă și-l rugau pe tata să ne lase să mergem pe rând, noi fetele, în tabere. Învățam bine toate trei și mai reușeam să activăm în diverse cercuri, participam la diverse concursuri. Aveam rezultate bune și se scria despre noi în ziarele naţionale, chiar! Tata primea ziarul și citea cu glas tare și pentru mama (mama nu știa să citească), cum eram noi lăudate. Era o bucurie pentru ei, dar și pentru noi. Uneori ne mai făceau câte un favor: ne lăsau mai mult timp la joacă sau aveam voie să mergem să vedem un film indian la Căminul cultural.”
În 1997, după absolvirea facultății a ajuns pedagog la o grădiniță din apropierea orașului Tiraspol. Deși grădinița era rusească, a reușit în scurt timp să înființeze două grupe mixte cu predare în limba română.
“A fost greu, dar aveam susținerea părinților. Vă imaginați ce înseamnă să muncești zi de zi, de dimineața până seara, cu 45 de copii de diferite vârste. La sfârșitul unei zile eram efectiv stoarsă de puteri. Mă străduiam ca totul să fie interesant atât pentru mine, cât mai ales pentru discipolii mei. Copiii din grupa pregătitoare învățau din cărțile în limba română, pe care le cumpăram din librăriile din Chişinău. Cartea de căpătâi era: „Alunelul”, urmată de alte cărți de povești pentru copii, tot în limba română, desigur.
Trebuie să amintesc, pentru cei care poate au uitat, că în anii 1989 - 1990 toată Republica Moldova trecuse la grafia latină. Limba română și istoria românilor erau studiate folosind grafia latină. Pe vremea aceea toți eram tineri și curajoși și nerăbdători să revenim la… dreptul nostru ce ne fusese furat.
….Dacă ați fi văzut cum veneau părinții și înscriau copiii la școli și grădinițe cu predare în limba română !!!
Îmi amintesc că nu aveam manuale, cărți în limba română, de altfel, aici, în zonă, nici până în prezent nu sunt. În librării și biblioteci nu găsești nicio carte în limba română, cu grafie latină. Toate sunt cu litere chirilice. Așa cum, de altfel, am învățat noi, când eram elevi. Deși se tot vorbește despre câtă libertate avem parte aici, noi tot aducem cărțile clandestin, așa cum le aduceam acum 30 de ani, când am revenit la studierea cu alfabet latin...
Atunci, cu mulți ani în urmă, mergeam cu părinții elevilor la Chișinău și cumpăram din librării cărți pentru copiii lor. Au fost niște momente de vis, când toată lumea dorea să învețe în română și făceam tot posibilul pentru ca fiecare copil să nu ducă lipsă de nimic.
Ne era foarte greu și din alt motiv: copiii veneau din grădinițe rusești, iar noi, pas cu pas, îi învățam să vorbească în română, adică în limba bunicilor și a străbunicilor.
Uneori, analizând anii care au trecut, mă gândesc că parcă am făcut prea puțin din ce aș fi putut să fac. Dacă m-aș întoarce în anii tinereții, aș trăi altfel și aș face mult mai mult decât am reușit să fac până acum!”
Viața nu a fost ușoară. În 1986 s-a căsătorit și la scurt timp au venit pe lume cei doi copii, Andrei și Elena. Din păcate, după 13 ani de căsnicie, a divorțat și a fost nevoită să se descurce singură cu cei doi copii, neavând niciun sprijin din partea fostului soț.
“Fiul, Andrei, a apărut pe lume când eram în anul cinci de facultate. Când a trebuit, mai târziu, să meargă la școală, căutam să-l dau la o școală “moldovenească”, nu știam că în Tiraspol este școală cu predare în limba română. Nu voiam ca el să înceapă să învețe în limba rusă, la o școală rusească. Când am aflat de școala românească, îndată am mers și am depus cerere pentru înmatriculare. În anul 1994, la 1 septembrie, în timpul careului de deschidere a anului școlar, s-a apropiat de mine doamna director adjunct al școlii și mi-a propus să vin să muncesc la școală, în calitate de învățătoare. Deși nu prea știam eu metodologia de predare pentru clasele primare, ea mi-a spus că sunt părinți care mă știu pentru că am lucrat cu copiii lor în grupa pregătitoare de la grădiniță și ei pe mine mă vor ca învățătoare. Și uite așa am ajuns eu să lucrez la școala cu predare în limba română din Tiraspol, unde sunt și azi. Cartea mea de muncă e săracă. Nu am prea multe însemnări în ea. Anul aceasta, în septembrie, voi face 26 de ani de activitate pedagogică în școala cu predare în limba română din Tiraspol - Liceul Teoretic „Lucian Blaga”. Dar stagiul pedagogic l-am început din anul 1981. Am 39 de ani - o viață de muncă în domeniu.
În anul 2017 am absolvit și a doua facultate. Am făcut master în Asistență Socială - Facultatea de Psihologie și Asistență Socială a Universității Libere Internaționale din Republica Moldova. Mergeam după ore, în fiecare zi, la Chișinău la cursurile de la facultate. Aproximativ 200 km tur-retur. Ajungeam acasă obosită, când la ora 23, când la miezul nopții, dar sunt mulțumită că mi-am mai împlinit un vis. Deși am încă multe neîmplinite.”
Deși copiii, după ce au crescut s-au mutat la Chișinău, ea locuiește în continuare la Tiraspol, în același loc, adică într-un cămin, în care și-a educat copiii, la fel ca mai toți colegii profesori, care având salarii foarte mici nu pot face credite la bancă pentru a-şi cumpăra o locuință. În 2018 a fost diagnosticată cu o boală gravă. A fost operată de două ori în București. Acum ar fi trebuit să vină în România la controlul periodic, dar nu este încă posibil. Deși ar putea să se mute din Tiraspol, preferă să rămână acolo, profesor în Liceul Teoretic „Lucian Blaga”, pentru copiii care vor să învețe în limba română.
„În toți acești ani de luptă pentru integritatea țării și pentru limba română și istoria românilor, am fost decorată cu două ordine. În 2010 am primit Ordinul Credință Patriei clasa I, iar în 2014 Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Mă bucur de aceste distincții de stat, dar am rămas numai cu ele și fără niciun privilegiu, la tratament etc. Nici nu vă imaginați prin câtă umilință trec ca să pot merge la tratament și nenumărate recuperări, pentru că fac tratamentul în continuare. Cei de sus au uitat de noi, mai ales când ajungem în cazuri dificile. Atunci când am aflat că sunt bolnavă, îmi fugea pământul de sub picioare. Am trecut prin stres și disperare. Dar am fost ajutată de surori, prieteni, persoane străine, studenți, muncitori, intelectuali etc. Unii mă cunoșteau din presă, de pe la televizor, și m-au ajutat financiar și moral ca să depășesc etapa de criză. Unii studenți transferau câte 40 – 50 de lei. Atâta cât aveau posibilitatea. Pe când cei pe care i-am susținut în campanii electorale și nu numai, au uitat că exist. Nu mă supăr, asta mă face să fiu mai puternică și să-mi aleg altfel noii prieteni.
Greu este că am nevoie de multă liniște. Medicii recomandă muntele, liniștea sufletească și mult aer curat. Dar ce liniște să am în cămin unde la bucătăria comună uneori se adună 5-7 persoane și pregătesc mâncarea?! În 4 metri pătrați te lovești unul de altul, dar trebuie să reziști. Acum, când am nevoie de multă liniște n-o pot găsi! Cei care au locuit sau locuiesc în cămine știu care sunt condițiile de a trăi în ele…
Asta este viața, uneori mă gândesc că sunt oameni care o duc mai greu decât mine. Rezistăm și ieșim din toate greutățile.”
*Sfârșitul primei părți
Interviu realizat de Aura Dobre
