Andra Crăciun este colega mea. De serviciu. Până acum câțiva ani, Andra colecționa cu încăpățânare magneți, așa că pe unde mergeam, noi, toți prietenii, colegii, neamurile și cunoștințele ei era musai să-i aducem Andrei măcar un magnet.
După magneți, s-a gândit să strângă pași. Și nu oriunde, ci pe cel mai cunoscut drum din Europa, El Camino de Santiago (Drumul Sfântului Apostol Iacob). Așa că, într-o zi de primăvară, cu rucsacul în spinare, Andra noastră s-a pornit la drum. Și a tot mers. A strâns gânduri, pași, bucurii, prieteni, lacrimi, amintiri, dureri de degete și de oase și multe zâmbete. Acum este în Germania. Nu a dat-o nimeni afară de la serviciu. Este într-un fel de... concediu. Cel mai imprtant din viața ei de până acum! Dar despre ce este vorba, o las pe ea să povestească. Andra, ai legătura!
”Sunt Andra Crăciun și de 7 luni și jumătate am cel mai frumos job din lumea asta: sunt mamă de Ana Maria, cunoscută sub numele de alint Anușka!
Am venit în Germania la începutul lunii februarie. Sinceră să fiu, sunt o persoană foarte ordonată și organizată, așa că în momentul în care am ajuns aici, mi-am dat seama că sunt omul potrivit în locul potrivit: curat pe străzi, locuri de parcare la alegere, gunoiul selectat – asta a fost una dintre primele griji când am ajuns aici, să învăț cum să arunc corect gunoiul - garajele caselor deschise, curțile fără garduri, curierul care îți lasă pachetul la ușă și pleacă, copacii plantați la linie. Una peste alta, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. E un sistem care are la baza reguli clare, cu amenzi care se aplică fără discuții și atunci totul merge ca pe roate.
Uneori poate deveni enervant, având în vedere „libertatea” din România, dar sinceră să fiu, îmi place mai mult aici. Am găsit ceea ce mi-am dorit: civilizație! Cu siguranță că or avea și minusuri. Dar deocamdată sunt în faza de început, în care sunt încântată să văd cât de frumos se poate trăi în civilizație! Oamenii își cam văd de treaba lor: serviciu – casă. Străzile erau destul de goale și înainte de apariția Coronei. Cred că le plăcea și înainte să petreacă timpul în familie!
Viața mea nu s-a schimbat prea mult de la începutul lunii martie, de când a început criza sanitară. Timpul meu îi este dedicat Anei, în cea mai mare parte. Am avut noroc că stăm la 5 minute de pădure și atunci o puteam lua ușor în marsupiu și plecam cu ea la plimbare, mai ales că în timpul săptămânii nu era nimeni pe poteci. Aici nu a fost declarată starea de urgență, așa că ieșitul din casă nu a fost interzis. Și dacă întâlneam oameni, păstram distanța și ne salutam din depărtare!
De obicei, în week-end-uri obișnuiam să vizităm orașele din împrejurimi, dar după ce am văzut că numărul cazurilor crește atât de mult, de la o zi la alta, am rămas acasă. Deja am o lista cu locurile pe unde aș vrea să mergem când se vor relaxa condițiile de călătorie!
Norocul nostru e că stăm într-un orășel mic, de numai 1.300 de locuitori, din Landul Baden - Wurttenberg. Foarte mic. E liniște și pace. Așa a fost și înainte, așa e și acum.
Deși nu am prea mult timp liber, sunt înscrisă în diverse grupuri de Facebook ale românilor din Germania și de acolo aflu informații despre comunitate și cam ce probleme apar.
Noi suntem la curent cu toate informațiile oficiale și respectăm tot ce ține de siguranța noastră și a celor din jur. Tati poartă mască, evident, pentru că el se duce la serviciu în fiecare zi, așa că folosește dezinfectant cât cuprinde și cum ajunge acasă, intră direct la duș. Eu și Ana nu mai intrăm în magazine, facem plimbări mai scurte prin jurul casei în timpul săptămânii, iar în week-end ieșim în pădure, împreună cu tati!
Părerea mea a fost și este că Germania gestionează situația destul de bine, așa că nu pot spune nici că am intrat în panică, nici că am fost extrem de îngrijorată. Și cred că asta îmi va rămâne în amintire și poate așa îi voi povesti și Anei când va crește despre această perioadă. Și despre faptul că am avut un noroc imens, pentru că imediat după Botezul Anei am venit în Germania. Dacă mai întârziam, lucrurile s-ar fi complicat. Și mă bucur că am luat rapid hotărârea să venim, eu și Ana, în Germania. Tati lucra aici, dar era mai mereu pe drumuri, din cauza noastră și când am plecat în februarie, doar la asta m-am gândit, că este important să fim toți trei împreună. Deocamdată suntem aici. Nu, nu mi-am făcut griji pentru noi, mai degrabă mi-am făcut griji pentru mama și pentru cei aflați în țară!
Dar nu am timp foarte mult să mă gândesc la tot ce se întâmplă în lumea largă, pentru că Ana nu mă lasă! În meseria de mamă-de-Ana nu există timp liber! Hahahaha! Cred că aș putea considera timp liber intervalul în care Ana doarme la prânz, în care eu tot încerc să plec de lângă ea și să mai fac una alta. Dar nu prea reușesc. Trebuie să fiu prezentă… la datorie!
Să mai povestesc puțin despre cum am petrecut noi Paștele, aici în Germania. De obicei, în România, în seara de Înviere mergeam la slujbă la biserică sau la cimitir, dacă eram acasă la Tecuci. Anul trecut a fost puțin diferit, pentru că eram însărcinată și ne-a fost puțin teamă de îmbulzeala de la biserică, așa că am fost la biserică, dar am stat puțin mai spre margine și am așteptat cuminți până am putut lua Lumina. Anul ăsta a fost și mai diferit, pentru că aici s-a sărbătorit Paștele cu o săptămâna înaintea noastră! Dar pentru noi au fost sărbători liniștite. Oricum, nu am fi putut merge la biserică, pentru că Ana este foarte mică și noaptea ea are program de somn! Deocamdată! Așa că anul acesta am stat acasă, am ciocnit un ou roșu și ne-am bucurat că suntem sănătoși și că avem un copil minunat!
Eu cred că trebuie să fim optimiști și să avem răbdare, că sigur vom vedea lumina de la capătul tunelului. Atât de aici, din Germania! S-a trezit Ana... și am treabă!”
A stat de vorbă cu mama Anușkăi, Aura Dobre.
