Vineri, 24 decembrie, de la ora 14.00 – partea I și ora 14.30 – partea a II-a, la TVR 2,  vă invităm să  urmăriți documentarul „Cel viu – mărturii despre părintele Nicanor”.

 

La TVR Moldova documentarul este difuzat vineri 24 decembrie, de la ora 15.00, partea I (cu reluare sâmbătă 25 decembrie de la ora 2.00) și de la ora 15.30, parta a doua (cu reluare sâmbătă 25 decembrie de la ora 2.30).

Întâmplări neobișnuite și însănătoșiri miraculoase descriu chipul viu al părintelui Nicanor Lemne. Cu harul său a schimbat mii de vieți, prin slujire smerită și devotată, timp de șapte decenii.

Părintele Nicanor Lemne e un far de încredere și de seninătate în aceste vremuri tulburi. Mii de oameni din țară și din Basarabia au fost îndrumați cu sfaturile și rugăciunile sale. Mormântul său din satul Siliștea Snagovului e mereu plin de lumânări și de flori aduse de cei pe care i-a ajutat. Ei sunt convinși că și acum părintele cel blând îi luminează pe calea cea bună, chiar dacă au trecut patru ani de când a pornit la cele veșnice, cand avea 101 ani.

Titlul CEL VIU este o trimitere la mărturia legată de minunile Sfântului Ioan Maximovici: AM MURIT, DAR SUNT VIU!

Părintele Nicanor Lemne a fost al optulea născut, după ce parinții lui pierduseră cinci copii odată, din cauza unei epidemii. La fel ca în familia lui George Enescu. Părinții lui Enescu au pierdut cinci copii într-o epidemie de difterie, iar tatăl părintelui Nicanor și-a îngropat într-o săptămână cinci copii uciși de o epidemie de malarie.

Familia Lemne a fost apoi binecuvântată cu alți cinci copii, dintre care primul baiat, Nicanor, născut în 27 decembrie 1915, a urmat studiile teologice de la Cernăuți, la fel ca bărbații neamului său.

După prigoana sovietică și plecarea din Basarabia, a urmat harțuirea comuniștilor din România.

Marile destine apar de obicei după mari sacrificii. Suferințele lor reașează conștiințele; iar harul lor e ziditor în viețile noastre.

Părintele a fost preot timp de șapte decenii într-un sat răsfățat de natură, între păduri, lacul Snagov și râul Ialomița, dar cu o biserică împovărată de un trecut crunt. Câteva secole, la Mănăstirea Turbați au fost tratați bolnavii de turbare din toată Țara Românească, așa cum de cealaltă parte a Ialomiței, fuseseră aduși ciumații. Biserica era grav ruinată când a ajuns părintele, la mijlocul secolului trecut. Cu trudă și împotriva amenințărilor venite de la comuniști, părintele a salvat de la pieire un loc sfânt, cu o veche istorie de slujire.

Cu harul vindecării a salvat mii de vieți copleșite de bolile trupului și ale sufletului. Prin rugăciune și răbdare, a înduplecat pronia divină, mai ales pe Maica Domnului, fată de neputințele celor disperați să-i ceară ajutorul. Oricât de spectaculoase au fost unele dintre vindecări și oricât de mare e pofta oamenilor de a povesti miracole, părintele a refuzat să revendice aceste izbânzi. Smerenia era legea sa de căpătîi, așa că tămăduirile ivite după rugăciunile sale, au rămas învăluite în discreție. Desi erau nenumărate reușite, mai ales in dezlegările de prunci.

Prin mărturiile adunate în documentar, s-a încercat deslușirea tainelor roditoare ale acestui duhovnic blând și purtător de lumină. Invocăm minunile pentru că ele sunt scurtăturile din asumarea credinței noastre. Chiar dacă  pofta de miracole e o probă a slăbiciunilor noastre.

Dincolo de biografia deosebită a părintelui, de istoria de șase secole a bisericii pe care a refăcut-o și în care a slujit șapte decenii, documentarul arată cum modelează un spirit luminos destinele din jur. Au fost selectate câteva dintre nenumăratele mărturii ale celor care au apelat la părintele și au depășit crunte înfruntări legate de sănătate, familie sau destin. Portretul părintelui Nicanor se descrie prin lucrările sale în sufletele celor ajutati cu învățături și cu rugăciuni. Întâmplări neobișnuite, însănătoșiri miraculoase, transformări pline de înțelepciune.

Părintele a vegheat satul Siliștea Snagovului și multe sate din jur, cu harul lui. Îi iubea pe țărani. A trăit printre ei 101 ani. Avea fibra țăranilor de altădat’, chiar daca era preot, la fel ca tatăl, bunicul, cei șapte unchi sau socrul. Vorbim de țăranii adevărați, harnici, credincioși; sufletul acestui popor. „Măi țărane” e acum o vorbă de ocară. Țăranul a devenit o specie de tranziție, înecată in mlaștinile istoriei. Părintele nu i-ar fi judecat, așa cum facem noi; era blând și îngăduitor. Zeci de țărănci veneau la slujba de duminică, din depărtare. De pildă, cele din Ciumați străbăteau 7-8 km dus, 7-8 km întors,  cu coșuri, cu copii in cârcă, cu încredere și cu bucurie. Străbunicile noastre se duceau la biserică pe jos, oricât de lung ar fi fost drumul, ba mai făceau și o tură în jurul bisericii; unele chiar în genunchi. Femei puternice, femei adevărate, în drumul lor către un preot adevărat!

Izbânzile părintelui porniseră de mult timp, chiar cu propria familie, când preoteasa Olga, soția sa, fusese diagnosticată cu cancer in fază terminală, iar doctorii nu îi mai dădeau deloc șanse de viața. Părintele a invocat cu toată încrederea pe Marele Doctor Divin, așa că preoteasa Olga a mai trăit cinci decenii. Ba chiar a mai și născut.

Chiar dacă după vârsta de 100 de ani inima și ochii se subreziseră, părintele invoca protecția divină ziua și noaptea pentru lungile liste cu nume de vii și de adormiți. Trăia modest, în camera sa plină de icoane, din căsuța acoperită cu stuf. Un trup subțire, învățat cu o viață modestă încă din copilăria sa în Basarabia, de unde furtunile istoriei l-au prigonit de doua ori.

Cei marcați de întâlnirea cu părintele sunt pe cât de numeroși pe atât de diferiți ca statut sau ca instrucție. Cortegiul de câțiva kilometri care l-a însoțit pe ultimul drum, era ca dâra de lumina și de încredere lăsată de părintele în sufletele acelor localnici, alături de oameni de cultură, politicieni, artiști. Bătrânele îmbrobodite din cortegiu erau botezate, cununate, spovedite, împărtășite de părintele; tot el le botezase copiii, apoi nepoții. Si cântase prohodul la înmormântarea soților. Slujbele părintelui au legat marile evenimente ale acestor familii timp de câteva generații. Printre bătrânele sprijinite în baston, la înmormântare au curs lacrimi și din ochii multor vedete din Capitală. Unele apreciate, altele controversate. Părintele nu era selectiv sau moralist; sfătuia cu grijă și căldură, cu bunăvoință și cu umor pe toți cei care îi cereau ajutorul.

Urma exemplul lui Hristos, venit mai ales pentru oile negre, căci oile albe găsesc mai simplu Calea Mântuirii. Prin mărturiile unor oameni diferiți, dar uniți de firul roșu al credinței, binelui și frumosului, fir țesut prin harul și rugăciunile părintelui, se descrie acest chip viu în memoria și în sufletele oamenilor.

***

Producător și realizator: Camelia Robe

Director de imagine: Răzvan Chiriac