Echipa emisiunii ”Cap Compas” ne-a propus o noua călătorie în ținuturi caucaziene sub o generică veghe a turnurilor din Azerbaidjan. Sâmbătă, 5 decembrie, de la ora 12:30, pe TVR2.
În unele locuri denumite ca atare respectiv turnuri, în alte locuri asociate mai mult decât metaforic înălțării, turnurile azere se constituie într-un veritabil traseu pentru cunoașterea trecutului și a prezentului locuitorilor acestei țări.
Baku este prefața unui itinerar mărginit de locuri zidiri și oameni care se adună pentru a alcătui un blazon inconfundabil. Imersiunea în apă, deși nu este fizică este reală, întrucât capitala Azerbaidjanului se află la 28 m sub nivelul mării, fiind capitala așezată la cea mai mică altitudine din lume și totodată cel mai mare oraș de pe mapamond aflat sub nivelul mării.
Un veritabil dicționar al devenirii se putea învață în cartierele orașului vechi.
Turnul fecioarei a fost ridicat în mai multe etape începând cu epoca sasanida și până în evul mediu. Dincolo de presupuneri este aproape cert că turnul în forma actuala datează de la începutul veacului al XIII-lea. Este ridicat pe o roca imensa care pornește de pe țărm și se termină în mare, fundația fiind ancorată în grinzi de lemn de câte 14 m fiecare, ceea ce conferă o rezistență sporită în fața cutremurelor.
Fundația se află la 15 m adâncime și turnul este ridicat deasupra unui puț natural de petrol.
Unii cercetători consideră că ar fi fost la începuturi templu zoroastrian, iar asocierea petrol și foc duce firesc cu gândul spre aceasta religie. Influențe arabe otomane și persane s-au însăilat din mortar și piatră pentru a se zămisli aceasta minune a Caucazului.
Vulcanii noroioși se dezvăluie că un peisaj selenar.
Jumătate din vulcanii noroioși existenți în lume se găsesc în ținuturile azere. Adică aproape 400.
O data la 20 ani se întâmplă ca din unul sau mai multe conuri să fie aruncate spre cer tone de noroi prin izbucniri spectaculoase însoțite de flăcări, care ating până la 15-20 m înălțime. Apoi urmează din nou acalmia în vreme ce imensa cantitate de noroi se usucă sub soarele arzător și se bătătorește sub pașii vizitatorilor. Noroiul din craterele mici are proprietăți medicale bine definite de cercetători. Tratamentele și terapiile cu produse petroliere au notorietate în Azerbaidjan, țara al cărei nume înseamnă într-o traducere liberă ”focul etern”.
Laitmotivul turnurilor pare a însoți la orice hotar al călătoriei chiar dacă întruchipările sunt plăsmuite în chip diferit. Înălțimile din rezervația naturală arheologică de la Gobustan invită la descoperirea unui alt fel de zidire omenească. Situl de la Gobustan a fost descoperit întâmplător în 1930, când o echipa de muncitori ajunsă aici cu intenția de a exploata pietriș a găsit inscripții zoomorfe și antropomorfe pe stâncile din jur.
Aflată la 65 km de Baku, valea pe care se adună acest tezaur al umanității reprezintă, începând din anul 1966, o emblemă națională. Spectacularul își da aici mâna, dacă nu cu eternitatea, în mod sigur cu perenitatea. Petroglifele întâlnite la fiecare pas pe pereți care sunt atât în exterior, cât și în felurite grote reprezintă o inestimabilă pagină de istorie. Calitatea și cantitatea sunt termeni care întrec aici multe zone similare din Europa sau din Nordul Africii.
O colecție de excepție care evocă stilul de viață preistoric, vânătoarea, fauna, flora și continuitatea culturală la margine de Caspică.
La 130 km vest de Baku, catarge ale cinstirii memoriei șahilor, Shirvan din hanatul Shemakhan, se ridică micile mausolee în care odihnesc fondatori ai formațiunilor statale timpurii ale azerilor. Eddi Gyumbez este complexul cunoscut sub denumirea de cele 7 morminte din Shemakha.
Mormintele au forma octogonală, cel mai vechi fiind din 1810. Fiecare nișă de la intrare se continuă cu un semi-dom ca un acoperământ pentru stele funerare și sarcofage împodobite cu versete coranice și gânduri despre veșnicia lumii de dincolo.
În total se află în mausolee 22 morminte și 18 stele și sarcofage cu nume înscrise pentru memoria colectivă a unui popor, perpetuată din generație în generație.
Este altarul în aer liber pentru comemorarea peste secole a membrilor familiei șahilor Shirvan, care au avut vreme de mai multe secole capitala regatului în apropiere.
În aceeași paradigma vizuală și conceptuală a turnurilor, moscheea etajată dedicată personajului Diri Baba devine o incursiune în universul sacru al musulmanilor. Mausoleul este o capodoperă a școlii arhitecturale din timpurile dinastiei șahilor Shirvan și se compune pictural pe fundalul conturat de rocile calcaroase ale promontoriului aflat parcă la margine de lume. Mausoleul se află aproape de orașul Maraza, nu departe de complexul mausoleelor de la Shamaxi contopit la propriu cu versantul muntelui lângă care este ridicat. A fost edificat în anul 1402 și a atras mulți pelerini și călători, mai ales începând din secolul al 17 lea datorita legendelor pioase care au fost purtate în lume prin viu grai.
Școala Shirvan, ca arhitectură, se dezvăluie aici în forme și alcătuiri care provoacă perfecțiunea.
În islam nu există accepția de sfinți asemenea celei din religia creștină, ci doar de oameni plăcuți lui Allah, care pot fi modele pentru toți cei care vor să fie mai aproape de realitățile transcendentale.
Turnul central al mausoleului, ridicat în cinstea poetului Nizami din apropierea orașului Ganja, se decupează din cer și apă. Se ajunge nu doar în lumea arabescurilor și a caligrafiei elogioase, ci mai ales în universul liric față de care spațiul de aici se raportează într-o manieră superlativă la un om și o operă unice. Este considerat cel mai mare poet romantic din literatura persană care s-a impus prin stil colocvial și realist în creația epică. Este apreciat în Afganistan Azerbaidjan, Iran, Kurdistan și Tadjikistan.
Mormântul lui Nizami a fost loc de pelerinaj și devoțiune multe secole.
Nizami, poetul național al azerilor, spunea că în lume sunt locuri în care se întâlnește frumusețea exprimată prin lumini și candele, prin dulciuri și cântari din flaut, prin minunate lucruri care există pentru oameni diferiți ca neam și credință.
Nu îi trebuie călătorului decât să se prefacă într-un fir de praf purtat de picioarele tuturor pentru a-și găsi menirea și împlinirea.
Coincidența contrariilor pare să se consume în Azerbaidjan între poli reprezentați de mare, pământ și oameni.
Lahici este un sat situat la 1200 m altitudine în Caucazul Mare, având o populație de 860 locuitori, care vorbesc Tati - Lahiji, un dialect persan.
Este prețuit în Azerbaidjan pentru manufactură și artizanat, dar mai ales pentru prelucrarea obiectelor din cupru. Toate produsele de aici sunt apreciate în Caucazul de sud și vin oameni de departe special să cumpere și să se bucure de ospitalitatea oamenilor. Există sistem de canalizare unic, vechi de 1500 ani, și metode sofisticate de a construi casele să reziste la cutremure. E vatra uneia dintre cele mai vechi civilizații, cea mai veche locuită de oameni. Satul este un exemplu de urbanizare timpurie în care comerțul era esențial.
Rezidenții catalogați după ocupații și numiți ca atare după meseria pe care o practică Baadvan, Azavarro and Araghird. Fiecare categorie are propria piață, moschee baie și cimitir. Casele sunt construite după același model de sute de ani.
Emisiunea „Cap compas” poate fi urmărită și online pe TVR+, în fiecare sâmbătă, de la ora 12:30.
