TVR Cultural îi invită pe telespectatori, din 2 aprilie, să cunoască artiștii în spațiul lor creativ, prin emisiunea „Biografii necesare”. Producția este semnată de Ileana Ploscaru Panait.
„Biografii necesare”, emisiune ce cuprinde 12 ediții, este difuzată la TVR Cultural în fiecare duminică, de la ora 22.00.
„«Biografii necesare» surprinde, cu acordul tacit al artistului – o secţiune prin atelierul său. Un spaţiu intim şi protejat de ochii curioşilor. Un spaţiu al densităţii trăirilor, al experienţelor, poate al nereuşitelor sau al marilor satisfacţii. Tocmai aceste felii de viaţă sunt atât de greu de surprins, de descris, de arătat.
De aceea, ne-am propus să-l „deconspirăm” pe invitatul nostru prin gesturile lui fireşti, de fiecare zi. Nu am vrut să facem o referire directă la operă, ci la confesiune. Prin esenţă, ea este selectivă şi foarte personală. Nu este o recenzie de catalog sau un cuvânt de deschidere a unei expoziţii, ci o „secţiune”, la fel de relevantă ca oricare alta pe care am fi ales-o pentru a fi destăinuită. Multe altele se vor fi putut spune, dar să păstrăm emoţia pentru întâlniri viitoare.
Vă invităm să cunoașteți 12 artişti relevanţi pentru arta românească contemporană, în tot atâtea episoade ce deschid o serie de portrete şi ateliere de creaţie exemplare prin valoarea modelului pe care îl propun”, arată Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea și producătoarea emisiunii „Biografii necesare”.
CITIȚI ȘI: PODCASTURILE TVR#ENESCU, DIN 1 APRILIE: „GENEROZITATE” ESTE CUVÂNTUL CARE VA DEFINI EMISIUNEA
Silvia Radu: „Artiştii se vor mântui greu pentru că sunt foarte orgolioşi”
În prima ediție a emisiunii „Biografii necesare”, telespectatorii au putut să o vadă pe artista Silvia Radu, sculptoriță și pictoriță. Alături de ea, au fost invitați Pavel Șușară, critic și istoric de artă și părintele ieromonah Iustin Marchiş.
„Eu nu cred că artiştii sunt diferiţi de ceilalţi oameni. Fiecare avem acelaşi har al lui Dumnezeu în noi, pentru că fiecare avem rolul nostru, mai mic sau mai mare, în lumea asta”, se destăinuie Silvia Radu.
S-a născut la Pătroaia, într-o familie de profesori şi a copilărit în zona mănăstirilor din Moldova. Mergea aproape săptămânal la Bistriţa, la Neamţ ori la Secu. A avut o copilărie minunată, foarte bogată în evenimente. Apoi, a venit războiul. După o perioadă fericită şi lipsită de griji, copilăria se animă de spaime.
Peripeţiile vieţii aveau s-o poarte de la Piatra Neamţ, la Bacău, de la Timişoara, la Bucureşti unde, reuşeşte la examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.
„Cred că a fost un moment de inconştienţă când am decis să apuc pe calea artei, dar apoi m-am gândit că tocmai un astfel de impuls imposibil de ţinut în frâu a fost semnul că n-am greşit”, mărturisește ea peste ani.
Silvia Radu face parte dintr-o generaţie de artişti care a marcat din plin sculptura românească contemporană. La Bucureşti i-a avut ca profesori pe Constantin Baraschi şi, mai ales, pe Ion Lucian Murnu. „Un profesor care ne-a marcat pe toţi. Pe George Apostu, pe mine, pe Gorduz, pe toţi. Eram opt în grupă la sculptură”.
Pe Vasile Gorduz, jumătatea sa de suflet şi de destin, avea să-l cunoască chiar la examenul de admitere. Îşi aduce aminte ca și cum ar fi fost astăzi de băiatul acela subţirel, cu privire pătrunzătoare, care a dat roată prin atelierul fremătând de tensiune şi a spus despre ceea ce făcuse Silvia: „Asta este cea mai bună lucrare!”.
Şi aşa a început, în 1962, aventura vieţii lor de artişti-pereche.
„El a fost stimulentul meu. El m-a ghidat, m-a încurajat, mi-a clarificat gândurile. Atunci când mă aproba, ştiam că totul este în ordine”, rememorează Silvia Radu deceniile de viaţă şi de creaţie, alături de iubirea vieţii ei.
Din 1967 începe seria expoziţiilor personale, dintre care ultima, la Bucureşti, la Galeria „Pogany”. În 1966 şi 1974 primeşte premiile Uniunii Artiștilor Plastici (UAP) pentru artă monumentală şi sculptură, pentru ca, în 2003, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, să i se decerneze Marele Premiu „Prometheus” pentru Opera Omnia, acordat de Fundaţia „Anonimul”.
Nu este foarte mult de spus despre cronologia unei vieţi exemplare rostuită cu dragoste şi trudă, cu devotament şi, mai ales, prin descoperirea lui Dumnezeu, printr-o alegere neaşteptată.
„Trebuia să aleg dintr-o lungă listă de teme scoasă la concurs pentru un monument şi, opţiunea mea, inconştientă aş putea spune, a fost «Legenda meşterului Manole». A fost ceva mai presus de mine, o hrană a sufletului care m-a format pentru tot restul vieţii. Cred că Dumenzeu vorbeşte cu noi tot timpul, dar noi nu suntem dispuşi să-L auzim. Dar eu am luat seamă la ceea ce am simţit atunci şi nu mi-a mai fost teamă, pentru că am învăţat să mă rog. Omul, şi artiştii în mod special - căci sunt orgolioşi şi trufaşi -, trebuie să fie smeriţi şi să înveţe să se roage. Tot timpul. Rugăciunea este scutul care ne apără’’, spune Silvia Radu.
Temeritatea Silviei Radu este aceea a credinţei că nu se poate salva dintr-o lume în degringoladă altfel decât prin dimensiunea ei divină. Ea este prezentă mereu printre operele ei, prin însufleţirea pe care reuşeşte s-o incorporeze în plăsmuirea Îngerilor, aflaţi la graniţa dintre divinitate şi realitate, în icoanele modelate în gips colorat, ce respiră de sub platoşe de argint, în grădinile paradisiace, în cerurile înalte, în orizonturile vaste ale mării, în florile de sub ferestră.
„Toată viaţa m-am încărcat, într-un fel sau altul, cu ceea ce trebuia să exprim prin lucrările mele”, spune artista.
„Silvia Radu reprezintă, în mod special, în sculptura românească, o a treia cale. Vine, pe de-o parte, cu o voluptate enormă de tip occidental, cu o bucurie imensă de a lucra care se varsă finalmente într-un proiect de tip mistic. Este o vitalitate care consacră creaţia şi nu se pune în valoare pe sine ca subiect. Pe de altă parte, repertoriul ei de forme este strict eclezial şi vine din reperele spirituale ale Răsăritului postbizantin. Îmbinarea acestor două direcţii fac din Silvia Radu un artist cu totul special.
„Îngerii” ei sunt ipostaze ale unei sensibilităţi care se revarsă şi care încearcă să se definească prin impactul direct cu lumea. Silvia Radu face parte din categoria celor care îl iubesc pe Dumnezeu râzând”, consideră criticul şi istoricul de artă Pavel Şuşară.
Modelele contemporane sunt din ce în ce mai şocante. Extremismele acaparează sensibilitatea, anulează umanitatea şi atunci ne întrebăm: „Ce sunt Îngerii? Cum se văd ei oare? Parcă îi simţim aici, la Piţigaia, în ograda din spatele casei unde Silvia Radu pictează toată vara”, arată și Ileana Ploscaru.
„Silvia Radu este un artist modern, în spiritul tradiţiei”, subliniază preotul ieromonah Iustin Marchiş.
În grădina înmiresmată a casei văruite cu un alb sclipitor de la Piţigaia, printre lucrările de pictură atârnate în copaci şi bătute de vânt, precum un rod pârguit, se simte o armonie divină care defineşte metafora ’’Grădinii cu Îngeri’’.
La întrebarea „De ce îţi pictezi Îngerii?”, Silvia Radu răspunde strălucind de emoţie: „Pentru ca să-i fac mai vizibili. Era o lume gri şi depresivă. Trăiam vremuri fără speranţă. Şi, atunci m-am hotărât că Îngerii mei trebuie să fie viu coloraţi. Gipsul din care erau turnaţi permiteau colorarea lor. În 1977, după dezastrul cutremurului şi deznădejdea ce ne cuprinsese, am pictat primul Înger. Un vestitor”.
Şi, pentru că suntem prizonierii contemporani ai topurilor de orice fel, ai dicţionarelor şi ai recenziilor critice, l-am rugat pe Pavel Şuşară să ne spună unde ar plasa-o pe Silvia Radu într-un ipotetic Dicţionar al Artiştilor Români Contemporani.
„Aş plasa-o în două zone mari: prin libertatea limbajului, prin ieşirea din canoane, prin sfidarea modelelor culturale, aş aşeza-o în zona unui anumit tip de avangardă. Iar, prin profunzimea şi înălţimea proiectului spiritua, în linia vechiului „Prolog” şi, apoi, al Catacombei. Cred că acolo este locul ei”.
Un articol de Ileana Ploscaru Panait
