În emisiunea "Aventura urbană" descoperim nu doar orașe mici cu povești necunoscute, ci și oameni de valoare, cu povești de viață parcă desprinse din filme. Astăzi vă prezentăm câteva istorisiri ale compozitorului Cári Tibor.
Puteți revedea ediția emisiunii "Aventura Urbana" despre Odorheiu Secuiesc, locul unde întâlnim tineri entuziaști, care prefac legendele secuiești în filme de animație, în primul studio din zonă. Mergem într-un atelier de fotografie, unde găsim negative vechi din 1876, gustăm ciocolată făcută la unica manufactură din zonă și vizităm un muzeu al apelor minerale.
Cári Tibor s-a născut și a copilărit în Odorheiu Secuiesc. În 2002 a absolvit Facultatea de Muzică din Timișoara și a colaborat cu regizori precum Victor Ioan Frunză, Nicolae Constantin Tănase, Lászlo Sándor, Yuri Kordonsky, Ada Lupu, Szabó K. István, Alexander Hausvater, Balázs Zoltán, Peter Schneider, Boris Lijecevic şi mulţi alţii.
Compozitor de renume, Cári Tibor a scris muzica pentru aproape 200 de spectacole în ţară şi străinătate, pentru filme artistice și de animație, reclame și generice TV. În anul 2013 a câștigat premiul UNITER pentru muzică de teatru, iar în 2015 premiul Festivalului Internațional de Teatru „Atelier” din Sfântu Gheorghe, pentru muzica spectacolului „7/7”, regia și coregrafia Baczó Tünde. Cári Tibor a semnat, de asemenea, coloana sonoră a filmului de animație maghiar „Ruben Brandt Collector“, realizat de Milorad Krstić în perioada 2013-2018. Această peliculă a obținut premiul pentru cel mai bun film în cadrul Festivalului „Anim’est” Bucureşti și a fost inclus în lista celor 25 de producții nominalizate pentru categoria Animated Feature Film la premiile Oscar.
Deși muzica sa l-a purtat peste mări și țări, în locuri nebănuite, deseori în metropole aglomerate, sufletul său a rămas în orașul copilăriei sale, Odorheiu Secuiesc: ,,Pentru mine Odorhei rămâne un oraș liniștit, deși în ultima vreme a devenit destul de aglomerat. Locul acela îmi oferă o stare de liniște, o stare de a opri totul în jurul meu. E o scăpare din lumea asta agitată și uneori egoistă. Am avut o copilărie simplă. Fără nimic special. Cel puțin așa credeam până s-a îmbolnăvit tatăl meu și a murit când aveam eu 14 ani. Atunci mi-am dat seama că de fapt am avut o copilărie fericită și că am avut norocul ca tatăl meu să se implice enorm în educația mea muzicală. Tata era un muzician amator. A învățat singur, fără ajutor, să cânte la mai multe instrumente. Și-a dorit foarte mult să facă școala de muzică, însă părinții săi nu și-au putut permite. Erau săraci și au fost nevoiți să lucreze din greu pentru a duce un trai decent. În ciuda tuturor greutăților, tata și-a păstrat iubirea pentru muzică și a continuat să cânte la instrumente. A fost un om incredibil! Îmi amintesc că aveam 4 ani și am văzut la televizor pe cineva cântând la pian. I-am zis tatălui meu că vreau și eu din ăla. Iar el, după câteva luni, a venit acasă cu un pian, cheltuind toate economiile de până atunci, spre disperarea mamei mele. Eu am fost foarte bucuros, iar tatăl meu și mai fericit! Ce nu a reușit să facă pentru el, mi-a oferit mie. Îmi aduc aminte că uneori eu aș fi preferat să mă joc afară cu prietenii, însă tata voia să cânt la pian și eu mă supăram pe el. Acum însă îmi dau seama că de fapt el era tare mândru de mine și voia să mă vadă mereu cântând. Am fost un norocos până la urmă. Și m-am îndrăgostit și eu de muzică. Cred că era și inevitabil. Nu mă pricep la nimic altceva. Când eram în liceu îmi plăcea să gătesc. Mi-ar fi plăcut să fiu și bucătar. Dar acum… Nu există să fiu altceva decât muzician. De fapt cred că ne-am ales reciproc. Eu și muzica. Amândoi aveam nevoie unul de celălalt”, mărturisește cu emoție Cári Tibor.
Poartă cu drag în inimă amintirile copilăriei sale și povestește zâmbind despre locurile ce îi bucură sufletul: ,,Locul în care mă regăsesc și mă opresc din când în când, atunci când ajung în zonă, este o porțiune a râului Târnava, unde am petrecut mult timp ascultând sunetul fluid-repetitiv al apei și uneori vocile gălăgioase ale copiilor care se bucurau de bălăceală. Eu mă uitam la ei. Nu prea aveam curaj să întru în apă. Dar îmi plăcea să stau acolo și să mă bucur de tot ce era în jurul meu. Un alt loc de care îmi amintesc cu drag e grădinița și uneori fac un ocol în oraș să trec și pe acolo. Încetinesc mașina și mă uit lung, de parcă aș vrea să revăd ceva din trecut. Dar locul pare schimbat. Deși nu sunt modificări vizibile. Văd aceiași copaci, aceleași garduri, chiar dacă sunt revopsite acum în alte culori. E acolo și salcâmul uriaș sub care am stat de atâtea ori și mă caut acolo. Dar nu mă regăsesc... Revăd în gând și școala de muzică, dar acolo schimbările au fost mult mai pregnante. Le simt mult mai vizibil, nu doar în interiorul meu. Am petrecut 12 ani acolo aproape zilnic. Parcă era o două casă a mea. Știam fiecare loc, fiecare spațiu, fiecare om, fiecare profesor sau elev de acolo. Acum însă totul pare un necunoscut familiar... Cred că mai degrabă m-am schimbat eu. Mă gândesc că nu locurile se schimbă, ci oamenii. Noi ne schimbăm și vedem aceste locuri cu alți ochi...”
Și locurile, dar și oamenii ne schimbă și ne influențează, ne ridică sau ne coboară. Ne dau rădăcini, dar și aripi.
Pentru Cári Tibor fiecare moment din viața sa a fost special: ,,Într-adevăr am descoperit multe locuri si oameni minunați din prisma meseriei mele. Și de multe îmi amintesc cu drag și cu un fel de dor. Dar tot timpul cel mai recent proiect e cel mai viu și mai prezent. Călătoresc mult și în unele locuri stau o perioadă, după care mă îndrept spre alte locuri, alte întâlniri, alți oameni cu alte influențe. Din cauza asta obișnuiam să zic că eu trăiesc mai multe vieți, una după altă. Într-un fel poate că persoana care mă influențează cel mai mult și cel mai constant sunt chiar eu însumi. Nu e ușor să vorbești despre tine în general. Cel puțin mie nu îmi e ușor. Dar sunt câteva lucruri, câteva cuvinte care poate mă reprezintă: rafinament, melancolie, tensiune, pasiune, perseverență, tenacitate. Îmi plac creativitatea și spontaneitatea. Iar intuiția e un bun sfătuitor de cele mai multe ori. Pe lângă asta, de multe ori am crezut că rostul meu este să îi fac fericiți pe alții - și nu numai prin muzica mea-, iar uneori simt că eu sunt cel care pierde din cauza asta. În ultima vreme mă gândesc că ar fi timpul să am grijă și de fericirea mea”.
Poate suna ciudat, însă un muzician de talia lui Cári Tibor nu are timp de pauză. Fiecare zi e o provocare, un nou proiect, un alt început: ,,O zi obișnuită nu prea există în viață mea. Înainte de pandemie era totul plin, poate prea plin... de călătorii, repetiții, concerte. Fără opriri, fără prea multă relaxare. Pe termen lung însă o astfel de viață nu te face fericit cu adevărat. Te consumă. Începând din martie s-au schimbat multe în mine. Mi-am dat seama că m-am aruncat prea mult în proiecte ce îmi ocupau prea mult loc în viață. Trebuia să găsesc un echilibru. Trebuie să mă opresc mai des. Pentru mine asta a însemnat perioada de carantină: o oprire. O pauză. Aveam nevoie de asta. Pe de altă parte am putut să petrec mult timp cu fiica mea, care e o minune și care merită toate atenția mea. Ne-am împrietenit. În afară de asta, în altfel de vremuri, poți să te gândești și la viața ta. Să faci socoteli. Ce a fost bine. Ce nu a fost bine. Cum să faci mai departe. Poți să reevaluezi prioritățile în viața ta. Să afli de fapt ce te face fericit. E un moment de respiro de care poți să profiți dacă nu te lași influențat de îngrijorare, panică, isterie, manipulare. Desigur că în această perioadă am simțit dorul. Mi-au lipsit oamenii, zâmbetele lor, întâlnirile, o strângere de mână, călătoriile, mersul cu mașina, concertele și privirea visătoare a oamenilor care îmi ascultă muzica. Mi-au lipsit sora mea cu copiii, mama… Dar cel mai mult mi-a lipsit pianul. Iubesc pianul! Și îmi este teribil de dor de pian!”
Și, pentru a mai stinge dorul în perioada carantinei, Cári Tibor a decis, ca un fel de promisiune către sine, să compună câte o melodie în fiecare zi.
Un jurnal pe portativ, presărat cu emoții și trăiri cotidiene: ,,Această idee nu e ceva nou. De mult timp mă gândesc că mi-ar plăcea să fac așa ceva. O prietenă de pe Facebook și-a propus o provocare la rândul ei. În fiecare zi postează o poză din ziua respectivă și un comentariu scurt. Și-a propus să facă asta timp de 365 de zile. Mi s-a părut frumoasă această idee și, atunci când am aflat despre această provocare, mă gândeam că aș vrea să fac și eu la fel cu muzica mea. Dar nu aveam cum, cu ritmul meu de viață alert. E greu. Deși eu compun aproape zilnic la comandă fiindcă asta este munca mea. Dar aș fi dorit să compun doar pentru mine și pentru cine vrea să ascultă. Fără nicio obligație. Și uite că perioada carantinei a fost un moment prielnic pentru acest proiect personal. Am compus 45 de piese. Ele reprezintă un fel de jurnal. Impresii, senzații, sentimente, trăiri pe care le-am avut în ziua respectivă. Încă nu știu ce se va întâmpla cu aceste compoziții. Deocamdată ele pot fi ascultate în mediul online, pe platforma SoundCloud: https://soundcloud.com/cari-tibor/sets/everyday-song. Însă mi-ar plăcea să scot un album. Aș putea chiar trei din câte s-au strâns până acum! A fost o perioadă intensă și am găsit inspirație pentru aceste piese în primul rând în mine. Desigur că m-a influențat și tot ce s-a întâmplat în jurul meu. Lucruri pe care le-am văzut, le-am citit sau le-am intuit. În general inspirație îmi dau întâlnirile, locurile, oamenii cu care colaborez și în același timp tot ce e frumos, dureros, greu, complicat în jurul meu. Privind în urmă îmi dau seama că am trăit multe lucruri. Și frumoase, dar și rele. Am luat multe decizii greșite, dar și multe bune. Și nu am regrete. Toate au avut un sens și o importantă pentru a deveni cine sunt azi. Până la urmă sunt un om privilegiat și norocos. Și totul va fi bine. Totul va fi așa cum trebuie să fie”.
Un interviu realizat de Oana Radu Turcu
