În ultima ediţie a sezonului „Garantat 100%”, Cătălin Ştefănescu ne-a propus un interviu de suflet cu scriitorul şi regizorul român Andrei Ujică. Am urmărit dialogul duminică, 29 ianuarie, de la 18.55, la TVR 1.
În 1974, Andrei Ujică este invitat de Nicolae Covaci, liderul grupului Phoenix, să scrie un text pentru o melodie. În drum spre un eveniment al redacţiei revistei timişorene „Orizont”, acesta îi arată lui Şerban Foarţă o schemă primită de la muzician, cu numărul de silabe şi accentele unei piese de pe viitorul disc „Mugur de fluier”.
Era începutul colaborării celor doi tineri literaţi cu grupul rock în mare ascensiune, pentru ceea ce avea să devină albumul hiturilor Phoenix.
Scriitorul şi regizorul român Andrei Ujică, unul dintre dizidenţii declaraţi ai comunismului, fost profesor la Academia de Teatru şi Film din Karlsruhe, a venit la ultima ediţie a sezonului „Garantat 100%”. Despre colaborarea cu Şerban Foarţă, despre cum s-au scris textele pentru grupul Phoenix, despre filmul „Videogramele unei revoluţii” şi despre România, ţara în care s-a născut şi Germania, ţara în care a ales să trăiască, despre viaţa unui om al artelor şi despre multe altele a povestit Andrei Ujică în dialogul lui Cătălin Ştefănescu duminică, 29 ianuarie, de la ora 18.55, la TVR 1.
„Nici Şerban, nici eu nu am fi de acord niciodată ca lucruri scrise de noi să fie folosite de o formaţie politică pentru scopuri propagandistice”, a spus Andrei Ujică. „Venim dintr-o epocă în care ne-am zbătut cu literatura şi cu supravieţuirea cotidiană, în care singura variantă de protest constant şi stabil era apolitismul, adică să nu te bagi în nimic din ceea ce reprezenta statul, în acea vreme, cu ideologia lui care acoperea totul. Ori neîncrederea faţă de ideologie în general îţi rămâne o viaţă întreagă”, a punctat el.
A amintit începuturile colaborării cu trupa Phoenix: „Atunci când am scris textele respective, din punctul nostru de vedere, al meu în special, era vorba despre un experiment: în ce măsură poate reuşi o fuziune dintre aşa-zisa artă dificilă sau arta înaltă şi cultura pop. Un lucru care atunci se încerca în lume, în peisajul pop. Şi s-au aliniat stelele, e un miracol!” (Andrei Ujică)
Realizat în 1992, împreună cu Harun Farocki, filmul lui Andrei Ujică - „Videograme dintr-o revoluție” („Videogramme einer Revolution”) - reconstituie cronologia zilelor 19-25 decembrie 1989, în România, din fragmente filmate de operatori profesioniști și amatori. Filmul a devenit un reper în analiza relației dintre puterea politică și mass-media în Europa, la sfârșitul Războiului Rece. „Titlul Videogramele unei revoluţii trebuia să fie o parafrază la tabloul dintr-o expoziţie al lui Musorgski”, mai dezvăluie autorul filmului.
De altfel, regizorul recunoaşte: „Toată viaţa mea am fost interesat de fuziunea de genuri, de transgresiune de domenii. În acelaşi fel în care a avut loc experimentul Phoenix, strict ideatic, adică să fuzionez două niveluri de cultură, care ar fi fost până atunci incompatibile, aşa şi aici în Videograme (…) Faptul că revoluţiile din estul Europei s-au suprapus cu proliferarea aproape concomitentă a imaginilor video, asta a dat un interes aparte, pentru că era clar ca o să apară un nou tip de document istoric. Acesta a fost, teoretic, punctul de pornire, lăsând la o parte latura emoţională imensă, să vezi ce s-a întâmplat cu ţara ta, cu tinereţea ta şi toate acestea…”
Cum a perceput România la întoarcerea sa în ţară după 10 ani? „Sentimentul meu când am venit în Bucureşti, după 10 ani de absenţă: am observat lumea nouă (nu am participat la perioada de tranziţie dură, imediat după 1990), după anul 2000: mi-era clar că nu mai aveau nici o legatură cu trecutul imediat şi că relaţia lor cu trecutul imediat e acelaşi tip de jenă pe care îl au, câteodată, nişte orăşeni de prima generaţie, care se ruşinează de rudele lor de la ţară, când vin peste ei la oraş”.
Cu tristeţe a amintit şi de „bagajele” trecutului: nu a putut veni în ţară, la înmormântarea mamei, fiind condamnat în lipsă, pentru că a rămas ilegal în Occident. Acea plecare l-a condus spre cinema, dar a pierdut literatura, pentru că nu-şi dorea să fie un scriitor de exil.
În 2010, Andrei Ujică a lansat „Autobiografia lui Ceauşescu”, film considerat, la unison, de critica internațională drept o capodoperă a filmului de montaj. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” a făcut parte din Selecția Oficială a Festivalului de la Cannes, în 2010. Filmul explorează imaginea fostului dictator, de la venirea sa la putere până la Revoluție, folosind exclusiv înregistrări oficiale de arhivă, unele dintre acestea, mai puțin știute sau chiar necunoscute.
„N-aş fi putut face niciunul din cele două filme, dacă nu aş fi avut distanţa celui plecat de multă vreme”, admite Andrei Ujică, referindu-se la „Videograme dintr-o revoluție” şi „Autobiografia lui Ceauşescu”.
„La Videograme, în 1992, la Goethe Institut, la vizionare, lumea a rămas lividă. Se reproşa lipsa de empatie, de emoţie. Este o caracteristică a culturii populare semiurbane, patosul acesta. Orice film american din ultimii 15 ani este de un patos insuportabil al familiei, al ţării, că suntem cei mai buni… În Europa, în tot secolul XIX, în literaturile mari s-a luptat împotriva exceselor de patos din romantismul timpuriu.”
Ce crede Andrei Ujică despre oamenii de cinema din România, dar şi despre decăderea unei mari părţi din societatea germană – am aflat duminică, la Garantat 100%. De la 18.55. la TVR 1.
