„Huțulii dintre munți” a fost documentarul semnat de Cătălin Apostol pentru ediţia din 26 martie „Dosar România”, care a dezvăluit, în premieră, povestea neștiută a unui loc rămas necunoscut, negăsit pe niciuna dintre hărțile României.

 

Ajuns în munții Bucovinei, Cătălin Apostol descoperă povestea huțulilor neștiuți de nimeni, a oamenilor dintre munți, pe care nu îi găsești în statistici. Și asta pentru că Seceriș, locul unde a ajuns reporterul de la „Dosar România”, e un nume ce nu apare pe hartă, un cătun neștiut cu vreo zece case răsfirate pe crestele Feredeului din Obcinele Bucovinene. E unul dintre puținele locuri din țară în care nu există curent electric, iar oamenii și-au improvizat tot felul de mijloace pentru a avea măcar un singur bec aprins.

Până jos, la șosea, sunt vreo zece kilometri de mers prin păduri, pe un drum forestier care se surpă la orice ploaie. E viață grea aici, iernile sunt lungi și din cale-afară de aspre, însă oamenii, în afară de lip­sa curentului electric, nu par să aibă alte nemul­țumiri. Au în gena lor o rezistență uriașă, moștenită de la strămoșii lor care s-au așezat pe aceste melea­guri.

Gheorghe Moisa, interlocutorul lui Cătătlin Apostol, descrie limpede viața între munți: „Noi suntem huțuli”, zice el. „Sau huțani, cum se spu­nea mai demult. Neamul nos­tru trăiește în munți de când ne-or izgonit in­va­datorii. Stră­­moșii noș­tri erau foarte credincioși și harnici, de-aia am rezis­tat atâtea secole cu traiul ăsta aspru. Astăzi s-or mai stricat nițel lu­cru­rile, tinerii pleacă din țară și unii mai uită de unde-au plecat. Iar după cum văd eu, politica asta a luat-o cam tare razna. La noi n-o venit nicio­dată primarul să vadă ce fa­cem, cum trăim. Dru­mul se rupe mereu, curent nu este. O venit acu’ vreo zece ani un domn șef mare pe la ăștia de se ocu­pă cu rețeaua electri­că, ne-o promis că ne bagă curent, numa’ că o cerut și el un teren aici, unde să-și facă o casă. Și cum nimeni n-o vrut să-i dea, s-o răzgândit și n-o mai vrut să ne pună cu­rent. Nu-i bai pentru mi­ne, cum am putut să stau așa o viață, pot să stau și cât mi-o mai rămas de trăit. Eu am nepoți, am strănepoți, până când cresc ei, poate s-or mai drege vremurile, poate o fi altfel. Aici e foarte bine de trăit, chiar dacă e mai greu. Ai vite, ai lemne, ai atâta frumusețe… Și e un aer așa de cu­rat, mai ales în diminețile de primăvară, când cântă păsările și pășunea e înflorită, nu-ți mai trebuie nimic”.

Au pământ destul, 42 de hec­tare, și în fiecare vară vin două surori să ajute la fân. Una e în Germania, alta tocmai în Canada, dar niciuna nu a lipsit vreodată. Vin cu familiile și ajută. Mai vin încă patru copii cu soții, soțiile și nepoții, și fiecare ajută cum poate.

Când îi întrebi pe acești oameni cum e viața între munți ei spun că vor să știe toată lumea că trăiesc în armonie.

„Să dăm exemplu pentru cei tineri, să mai lase jocurile și telefoanele și să meargă la țară, să trăias­că în natură, pentru că ăsta e traiul cel mai sănă­tos. Cine are o bucățică de pământ să se așeze pe el în genunchi și să-l sărute, că e cea mai valoroasă comoară. La noi totul e natural, avem gunoi de grajd, avem un căluț huțul și un faiton pe două roți și în fiecare primăvară cărăm cu el gunoi pe dea­lurile astea, ca să avem fân sănătos pentru văcuțele noastre. Și aș vrea să știe lumea că sunt pământuri rămase de izbeliște și e mare păcat că oamenii nu vor să le muncească. Aș vrea să văd cum vin tinerii înapoi, la casele părintești, să trăiască frumos, departe de lumea tot mai rătăcită de azi”, spune Anastasia, fata celui mai bătrân om din Seceriș, cătunul rătăcit printre munții Bucovinei.

Imagine: Ștefan Stan

Montaj: Ela Ștefănescu

Producător: Răzvan Butaru

​