Este numit Castelul Doamnelor, pentru că „șapte femei puternice, aprige și eficiente au stăpânit pe rând castelul, iubindu-l la fel de posesiv.” (I. Grigorescu) Călătoria spre Chenonceau a început joi, 25 februarie, de la ora 23:00, la TVR3.
„Un cedru multisecular străjuiește drumul spre castelul Chenonceau cel păzit de sfincșii aduși aici după campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt (...) De-a lungul jumătății de mileniu de când i s-au deschis porțile, s-au perindat prin Castelul Doamnelor – cum i se mai spunea splendorii răsărite aidoma unei nave de piatră din apele râului Cher – tot ce a avut Franța mai nobil și mai arătos. O dosnică intrare cu punte suspendată adună aici potecile din groaza codrului, trecându-le pe sub bolta unui zid asaltat de iederă mișcătoare, dar cu umbra mută... Un distih dintr-un vechi cântec al menestrelilor grăiește:
Multe văzut-au zidul și umbra, dar pe toate le-au tăcut...” (Ioan Grigorescu)
Într-adevăr discreția se impune în cazul acesta, pentru că multe din poveștile și tainele castelului sunt povești de iubire neîngăduită. I se mai spune Castelul Doamnelor, pentru că „șapte femei puternice, aprige și eficiente au stăpânit pe rând castelul, iubindu-l la fel de posesiv.” (I. Grigorescu)
Povestea începe în 1513, când soția unui bancher bogat cumpără terenul unei mori părăsite. Aici avea să ridice un castel – de o frumusețe neașteptată, care avea să-i aducă renume și să-i confere durabilitate prin veacuri. Pentru farmecul său deosebit l-a ales în 1547 regele Henric al II-lea când, devenit rege al Franței, își instalează aici celebra amantă, legendara Diana de Poitiers, despre care în vremea vieții sale se credea că numai prin farmece și vrăjitorii își menține puterea asupra regalului ei iubit, cu două decenii mai tânăr. E posibil ca farmecele ei să se fi rezumat la multă inteligență și cunoaștere, concretizate într-un program riguros de îngrijire personală, asemănător celui respectat de doamnele din zilele noastre, care i-a permis să rămână frumoasă până la bătrânețe. Cert e că Diana a iubit enorm castelul de la Chenonceau, împodobit de ea cu grădini, și care dobândea în timpul frecventelor vizite ale regelui strălucirea unei curți regale.
Dar vai ! viața regilor e la fel de fragilă ca a oamenilor de rând, „nici un renume nu a scăpat pe cineva de moarte”, cum spune Grigorescu, iar regele Henric al II-lea moare în urma unei răni la ochi, dobândită nu în război, ci într-un turnir cavaleresc. E rândul văduvei sale, regina Caterina de Medicis, să-și izgonească rivala și să pună stăpânire pe splendidul și simbolicul castel de la Chenonceau, pe care l-a reîmpodobit după gustul ei, alungând orice umbră și semn și amintire a Dianei de Poitiers. Tot aici și-a trăit lunga și trista văduvie nora ei, Louise de Lorraine.
Castelul și domeniul și-au redobândit strălucirea abia în secolul al XVIII-lea, când intră în proprietatea unei alte faimoase soții de bancher, Louise Dupin, amfitrioană a unuia din celebrele saloane ale Secolului Luminilor. Aici au vizitat-o și Voltaire, și Rousseau, și tot ei i se datorează faptul că, la Revoluția Franceză, această capodoperă a Renașterii nu a fost incendiată.
„Oamenii locului spun că uneori, când lumina zilei se îngână cu înserarea, în margine de codru, pe digul de piatră al râului fermecat, apare imaginea unei tinere femei care privește îndelung Castelul Doamnelor. Tot mai stins, amurgul o pierde în umbra din care s-a ivit. Cercetând locul acela, nu afli decât un sarcofag cu litera D. Unii cred că e mormântul Dianei. Alții că e inițiala numelui Dupin. Louise Dupin.” (Ioan Grigorescu, Zidul și Umbra, joi 25februarie la TVR 3).
Înainte de a încheia această frumoasă poveste cu castele, călăuza noastră ne mai invită să facem un popas în preajma Parisului, la Fontainebleau, într-un alt castel ridicat de Francisc I, prinț al Renașterii, și mult iubit de artiști. „Când străbați cu pasul Marea Galerie de la Fontainebleau, ce duce spre Sala Tronului, simți că mergi braț la braț cu Istoria.” (Ioan Grigorescu)
Cristina Oancea
