Călătoria de la TVR 3, vineri, 20 noiembrie, ora 23.00, are, în amintirile lui Ioan Grigorescu, o puternică încărcătură emoțională. E vorba de un loc în care a mai fost, în tinerețe, și vreme de patru decenii și-a dorit, și-a făgăduit în taină să revină.

 

Călătoria de la TVR 3, de vineri, 20 noiembrie, ora 23.00, are, în amintirile lui Grigorescu, o puternică încărcătură emoțională. E vorba de un loc în care a mai fost demult, în tinerețe, și vreme de patru decenii și-a dorit, și-a făgăduit în taină să revină.

„Patruzeci de ani am tot invocat fantasma care, cu fiecare zi, se îndepărta de mine. Borobudur - Și-i rosteam numele doar pentru urechile sufletului meu, sperând să-mi pot păstra sub pleoapele închise imaginea acelei irepetabile plăsmuiri, sculptată în andezit și așezată ca o ofrandă în pragul vulcanului Merapi...” (Ioan Grigorescu, Borobudur, Borobudur..., vineri 20 noiembrie, ora 23.00, la TVR 3)

Pentru a asista la miracolul răsăritului de soare în acest loc magic, călătoria spre străvechiul templu buddhist de la Borobudur începe în toiul nopții tropicale, fascinant luminată de vârful de foc al vulcanului Merapi, unul din cei circa o sută de vulcani ai Indoneziei, înalt de aproape trei mii de metri.

„Dacă pe lume există zidiri care par a fi opera unor extatereștri, se cuvine să ne amintim că în realitate cele mai uluitoare înfăptuiri de pe Terra au ieșit din mâinile omului, și nu au fost altceva decât izvodiri ale puterii sale de vis.”(I. Grigorescu)

Uriașul templu de la Borobudur, înălțat cu douăsprezece veacuri în urmă în vremea singurei dinastii buddhiste din insulă, reprezintă o piramidă alcătuită din cinci platforme pătrate și trei circulare, reprezentând treptele iluminării.

Borobudur nu e un templu activ, și nici nu se mai știe de câtă vreme. Prin cele patru intrări, în direcția celor patru puncte cardinale, și prin cei câțiva kilometri de culoare mărginite de mii de plăci de andezit acoperite de basoreliefuri, trec zilnic mii de vizitatori, peste un milion anual, „destul pentru a alunga tristețea unui locaș de rugăciune părăsit de credincioșii săi.”

În lumina tulburătoare a răsăritului, peste cețurile ce se ridică din junglă, se profilează cele șaptezeci și două de stupe, „clopote de piatră ajurată lipsite de dangăt, cu gurile astupate de terasele superoare ale templului, fiecare ascunzând în el câte o statuie a lui Buddha”. (Ioan Grigorescu, Borobudur, Borobudur...)

La cea dintâi vizită a lui Ioan Grigorescu în Indonezia, templul de la Borobudur era grav bolnav, amenințat de timp și de umezeala care pătrundea în piatra poroasă. În 1814 a fost degajat de vegetația de junglă care-l cuprinsese, apoi acoperit spre conservare cu un strat gros de cenușă vulcanică, menit să împiedice rădăcinile să distrugă basoreliefurile.

Scos din nou la lumină în 1907, văduvit de tone de sculpturi prin nepotrivita generozitate a guvernatorilor care au mai dăruit din ele oaspeților de seamă, a fost nevoie să sosească anul 1974 și înscrierea în patrimoniul mondial UNESCO pentru ca sub egida acestui ilustru for să înceapă o mare restaurare. Construcția a fost dezmembrată piatră cu piatră, și reconstruită având de data aceasta la temelie o gigantă placă de plumb, menită să ferească piatra de umezeală. Lucrările au durat nouă ani, și abia din 1983 a intrat în circuitul turistic.

„De sus de unde am pornit de cu noapte către inima sanctuarului, privim apusul învăluind clopotele de piatră și făcându-le să vibreze.

Adio, Borobudur !...”

Și noi ne întristăm alături de călăuza noastră în clipa despărțirii de acest loc drag, pentru că această a doua călătorie avea să fie și ultima.

***

Un articol de Cristina Oancea