Într-un amplu interviu, jurnalistul TVRi Sandrino Gavriloaia află culisele lansării volumului "Pictori români în Franța. 1834-1939", semnat de istoricul de artă Gabriel Badea-Păun.
1.Reporter - Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional: Domnule Gabriel Badea-Păun, TVR Internațional a fost prezent la lansarea românească a cărții dvs. Pictori români în Franța. 1834-1939 și, ulterior, la expunerea cu același titlu, ținută la Muzeul Național al Literaturii Române, în cadrul Conferințelor de istoria artei. Știu că ați început, în 2005, documentarea la acest subiect care, iată, s-a împlinit printr-o elegantă și valoroasă ediție tipărită în Franța, cu sprijinul Institutului Cultural Român, de către In fine. Editions d’art, sub titlul Les peintres roumains et la France. Sunt diferențe între cele două versiuni ale lucrării?
dr. Gabriel Badea-Păun, istoric de artă: Este aceeași carte, fără să fie, de fapt, aceeași. Informațiile cuprinse în fișele biografice din repertoriul ediției românești, care puneau accentul pe activitatea artiștilor în spațiul francez, de la instrucția primită la Școala de Arte-frumoase, în atelierele și academiile libere, la participarea lor la saloane sau alte expoziții, le-am reluat, firește, însă lor le-am adăugat altele, pe care le-am găsit în urma cercetărilor făcute în timpul care s-a scurs de la publicarea ediției românești sau le-am întâlnit în bibliografia apărută între timp, însoțindu-le de o foarte necesară prezentare a contextului istoric și artistic românesc din a doua parte a secolului al XIX-lea și prima jumătate a celui următor.
Acest context este puțin cunoscut și arareori evocat în istoriografia de artă franceză. Ilustrația, provenind în mod preponderent de la Muzeul Național de Artă și de la mai multe muzee din țară, de la Iași, Cluj, Craiova, Ploiești sau Oradea, este amplă și variată. Prezentarea grafică a volumului, de 200 de pagini, îmbogățit cu același număr de reproduceri, mi se pare foarte izbutită. Este meritul editurii franceze, o parte a grupului care publică binecunoscuta revistă de artă lunară Conaissance des Arts și una dintre principalele edituri de istoria artei de pe piața pariziană. Am marea șansă ca lucrarea să fie extrem de bine distribuită și să se găsească în principale lanțuri de librării francofone, la FNAC, Chapitre, Amazon etc. Cartea se vinde și în librării din România.
2. După lansarea volumului Les peintres roumains et la France la Ambasada României din Paris aveați în plan o prezentare în cadrul Salon du Livre Paris 2020, eveniment anulat din cauza pandemiei. Consider acest demers al dvs. un eveniment și nu cred că se publică prea multe cărți despre România, în Occident. Cum a fost primită lucrarea?
dr. Gabriel Badea-Păun, istoric de artă: Din păcate, în Franța apar extrem de puține volume consacrate istoriei și artei românești, nu cred să fim, mai mult decât degetele unei mâini, istoricii ale căror cărți le regăsiți pe rafturile librăriilor franceze. Am avut multe ecouri bune, din ce arată articolele apărute în presa franceză, în România, însă, nu a apărut decât unul singur, e drept consistent și foarte echilibrat, semnat de George Banu.
Ce m-a bucurat însă cel mai mult, a fost să văd pe site-ul WorldCat, care reunește cataloagele online ale celor mai însemnate biblioteci din lume, că volumul a fost achiziționat până acum, de peste douăzeci dintre ele, între care Zentralinstitut für Kunstgeschichte de la München, Metropolitan Museum de la New York, British Library, Institut National d’Histoire de l’Art și École du Louvre de la Paris, Rijkmuseum Research Library de la Amsterdam, Yale University, National Gallery of Art de la Washington D.C., Getty Reasearch Insitute din Los Angeles. Acest fapt înseamnă că volumul își îndeplinește menirea de a face cunoscută pictura românească clasică în mediul academic internațional și raporturile apropiate pe care le-a avut cu mediul artistic francez. Un subiect foarte la modă, de ceva vreme.
Acest interes pentru raporturile dintre marile centre artistice, Paris, Düsseldorf, München, Viena sau Roma și influenţa artei lor asupra artiștilor proveniți din școlile din Europa Nordică și de Est, sau din emisferele Nord și Sud americane, a avut ca urmare apariția a numeroase studii, volume și expoziții organizate de muzee de primă însemnătate, între care le Musée du Petit Palais de la Paris a avut un rol de pionierat. Ultimele expoziții însemnate prezentând arta veche, modernă și contemporană românească au fost organizate în 1925 la Jeu de Paume de la Tuileries, secțiunea de artă străină a Muzeului Luxembourg, pe atunci muzeul de artă contemporană al Franței.
Ideea acesteia a fost reluată pentru partea de artă medievală, cu ocazia expoziției de la Luvru dedicată broderiilor postbizantine, evenimentul far al Sezonului Franța-România de acum un an, fără să fi avut, însă, aceeaşi însemnătate ca număr de piese expuse. Expunerea de artă contemporană din 1925 nu a avut un mare ecou, însă sălile dedicate picturii și sculpturii contemporane românești, din foarte remarcatul pavilion realizat după planurile lui Duiliu Marcu la Expoziția Internațională din 1937, inspiraseră ideea unora dintre criticii însemnați ai momentului, între care Louis Vauxcelles, a unei retrospective a artei românești. Ea a fost întârziată, din cauza schimbărilor politice intervenite după 1948, până la sfârșitul lui 1961. Modestă încercare, organizată la Musée Nationale d’Art Moderne, despre care criticii nu au remarcat decât că era de „o mare tristețe”.
3. În carte se contureză perfect "vâna" de istoric, pentru că surprindeți amănunte inedite, agonisite în urma unor laborioase cercetări, atât în mediul românesc, cât, mai cu seamă, în arhivele franțuzești. Cât anume v-a ajutat sau încurcat formația de istoric dobândită în România? Și care sunt principalele fonduri arhivistice cercetate?
dr. Gabriel Badea-Păun, istoric de artă: Formația mea bucureșteană a fost completată cu cea pariziană la Sorbona, care mi-a deschis o perspectivă internațională și o cheie metodologică, cred eu, amplă. Cercetarea pentru acest volum a fost foarte îndelungată, ea a început în Arhivele Naționale ale Franței, unde sunt păstrate dosarele elevilor la Școala de Arte-frumoase, dosarele de achiziționare de către statul francez a unor opere semnate de artiști români. Studiul a fost completat de o cercetare sistematică a cataloagelor Saloanelor, de la cele Oficiale, la cele dizidente, apărute începând cu anii 1870 și ale expozițiilor personale. Această cercetare a documentelor care sunt păstrate la biblioteca Institutului Național de Istoria Artei din Paris, a fost întregită cu informații provenind din Arhivele Naționale ale României sau din fondurile de Colecții Speciale ale Bibliotecii Naționale de la București, adesea chiar din arhivele personale ale descendenților pictorilor citați.
4. De la peisajele marine din Bretagne ale lui Nicolae Grigorescu, la citadinele cu Pont-Neuf și Sena ale lui Theodor Pallady se poate vorbi de un fenomen, eventual de prelungirea unor școli franceze în beleartele de la noi? Sau e vorba, mai degrabă, de nașterea, consolidarea și afirmarea Școlii naționale de arte din România?
dr. Gabriel Badea-Păun, istoric de artă: Axa București-Iași-Paris, cu constrângerile sale geografice și economice, a fost străbătută între 1834 și 1939, de 345 de artiști români, dintre care mai mult de o treime, 135, înainte de 1914, provenind din orizonturi diferite ca origine socială, unii care se destinau unei cariere profesionale, alții rămași simpli diletanţi. Ei aveau să profite în primul rând de Paris și Franţa, ca loc de formare.
Odată întorși în țară, aceștia transformă arta românească, romantismul de tentă academică a lui Tăttărescu sau Aman, exprimând năzuinţele naţionale ale momentelor 1859, 1877 și 1881 (Unirea, Independența și ridicarea României la rang de Regat), va fi urmat de un moment în care anumite faţete ale impresionismului vor modifica limbajul pictural, în primul rând graţie lui Grigorescu, orientându-l spre ilustrarea unei Românii ideale, precumpănitor rurală, în care viziunea politică se dispută, către 1900, între sămănătorism, curent paseist şi patriarhal şi poporanism, de orientare democratică şi socială, evoluţia către un stil specific naţional, extins în toate domeniile artistice, adesea ilustrând şi legitimând acţiunea politică. Chiar dacă dintre aceşti artişti, puţini au jucat un rol de prim plan, cei mai mulţi au sfârşit prin a fi complet ignoraţi, iar de această experienţă franceză profită întreaga viață artistică românească.
Regulamentele de funcţionare ale Şcoliilor de Belle-Arte de la Iaşi şi Bucureşti sunt calchiate după cel al omoloagei pariziene, în care Aman îşi făcuse studiile, bazele academiilor libere de pictură având ca model direct Academiile Julian, Ranson sau Grande Chaumière pe care le-au frecventat. Totodată, ei creează noi structuri de expoziție, le dinamizează pe cele deja existente și încurajează dezvoltarea presei consacrate artelor frumoase, realizând sinteza dintre puterea de expresie şi de sugestie a operei de artă şi rolul său social, chiar dacă manifestată incomplet şi adesea superficial, permiţând însă deschiderea către un modernism şi o avangardă dintre cele mai remarcate în Europa.
