LABIRINTUL DE STICLĂ

Astăzi e curs online de carantină și studenții mă roagă ca înainte să înceapă, să scriu ceva despre televiziune. E un subiect care mă duce de fiecare dată în derută și în alertă de idei, de parcă aș locui între albine.

Căci orice ai spune, ești în urma ei, precum un câine în urma căruței, cum bine zice un confrate.

Uitucă și lipsită de păcate, Televiziunea e un container pentru zei neprimiți nici în Cer, nici pe apele Styxului, așa încât e un nonsens să așteptăm din partea ei salvarea. Și-atunci pentru ce ne mai place?

Fiindcă ne ține strâns de mână în zile de singurătate, ne dă un rezumat când nu citim, bună de sete și de foame, îi face pe copii cuminți o clipă, cât nu vine bona, ne împarte stropul de celebritate, despre care vorbea Andy Warhol.

Făcută să ne mintă ca și cum ne-ar iubi, ne înghite pe nemestecate, fără să știm că suntem frați, precum Iona în aceeași burtă: vedetă și adorator, personaj principal, secundar sau recuzită din spectacol...

Doar generația de aur a peliculei, surâzătoare și mergând la pas, a mai putut s-o creadă paradisiacă, fiindcă televizorul său cu tub catodic punea în sufragerie, laolaltă, mama, tatăl, odraslele și animalele de casă, ca în jurul focului de tabără.

Generația noastră aleargă, cu televiziune cu tot, fără să vadă peisajul.

Când soclul i s-a uzurpat și formatele ei de reality, talent show și alte soap opera, ca niște gablonțuri, au început să îi strălucească în decolteu, televiziunea a ajuns utilă și lipsită de orice mister.

Personal, i-am dat jumătate din viață acestei regine hulpave, rămase fără sânge albastru, dar tot nu stau pe loc, alerg prin labirintul ei de sticlă spartă și mi se pare, ca oricui, că sunt nemuritoare, fericită și caruselul nu se va opri.

Pe mâine, cu drag, DZB.
Foto: Dănuț Cristișor