I-am întâlnit pe Marius şi Cătălina Albu în Rhodos. Velierul Phoenix era ancorat într-un mic golf turcoaz, chiar în faţa principalului turn de apărare al cetăţii din Rhodos. Portul turistic destinat ambarcaţiunilor mici era plin iar Phoenix nu mai avusese loc, dar ancorajul pe care îl găsise Marius era liniştit şi spectaculos ca peisaj. Am mers cu dingy - mica bărcuţă cu motor - de pe plajă până la velier si am păşit pe puntea pe care urma sa stăm aproape trei săptămâni.

Odată cu venirea noastră - a mea şi a directorului de imagine Marius Neacşu - echipajul bărcii s-a dublat. Căpitanul şi-a pus efectiv mâinile în cap când a văzut câte bagaje avem - două genţi mici cu haine însoţite însă de camera video, trepied, carcasa etanşă pentru filmări subacvatice, aparate foto. Barca, gândită pentru călătoria a două persoane, a facut cu greu loc pentru încă două , dar până la urmă am încăput fără să fim nevoiţi să aruncăm nimic peste bord...

Am vizitat o zi cetatea şi apoi am făcut aprovizionarea pentru toată perioada pe care o aveam să o petrecem pe mare. Urmau trei - patru zile fără escală până la Port Said, iar în Egipt nu ştiam cât de mari sunt preţurile şi nici care va fi oferta de produse având în vedere ca nimeream în perioada de Ramadam. Vom traversa Mediterana şi apoi vom intra prin Canalul de Suez spre Marea Roşie, urmărind traseul străbătut imaginar de corabia Speranţa din romanul "Toate pânzele sus".

În sfârşit pe mare. Cu vânt bun, cu valuri mici, insula se face tot mai mică şi... Gata. Cade vântul de tot, la numai jumătate de oră de la plecare. Calm plat. Căpitanul nu se grăbeşte sa pornească motorul, preferă să aştepte puţin să vadă dacă vântul nu va începe din nou. Prilej de neratat pentru noi să facem o baie în senzaţionala Mare Egee, atât de albastră şi de limpede încât vedeam peştii care treceau la mulţi metri adâncime. Iar cei doi Marius - căpitanul şi operatorul - au făcut concurs de sărituri. Mai întâi de pe punte. Apoi de pe cabină. Apoi de pe cruceta catargului. Apoi au obosit. Aşa că am mâncat o delicioasă ciorbiţă pregătită de Cătălina şi, cum vântul se încăpăţâna să ia şi el o pauză - am pornit mai departe cu motorul.

Abia a doua zi dimineaţă Phoenix si-a ridicat velele şi a înaintat vesel cu şase noduri, sărind peste valuri, aplecat uşor pe o parte.

Spre sud. Eu simt un pic de rău de mare, dar se manifestă blând - aş dormi tot timpul. Spre seară îmi revine tonusul - am scăpat uşor. Ies la timp din cabină să văd o mare incredibil de roşie în lumina unui apus prelung. Am mai văzut multe apusuri pe mare, dar niciunul ca acesta în care marea să preia întrutotul culoarea cerului. Cred că Marius a filmat o casetă întreagă cu barca în acea lumina incredibilă de asfinţit şi în crepusculul care a urmat. Spre sud. Încă o zi, încă o noapte...

Primul semn că ne apropiem de Port Said a fost că vedeam tot mai multe ambarcaţiuni. Era chiar un lung şir de containiere undeva în tribordul nostru - este coada de vapoare pentru trecerea prin canalul Suez, ne spune Cătălina. O coada de zeci de mile. Alt semn vizibil este ca se schimbă culoarea mării. Devine verde şi tulbure. Nilul e de vină - ne lămureşte Marius Albu. Suntem aşadar în zona unde se varsă apele unui fluviu care străbate nouă ţări africane. Pentru ca aluviunile să nu blocheze intrarea în Suez a fost construit un lung dig, pe care tocmai îl ocolim. Căpitanul devine tot mai tensionat. Ştie ce înseamnă să treci prin Canalul Suez, l-a mai străbătut venind dinspre Oceanul indian, atunci cand a facut pentru prima oară înconjurul lumii cu velierul. Curând vom şti şi noi.

Singurul loc unde poţi opri în Port Said este pe marginea canalului, legat la chei. Asta inseamnă că orice vapor care trece şi face valuri te azvârle în sus şi în jos, în dreapta şi în stînga iar apa dintre barcă şi chei se înfoaie şi ea până ajunge să-ţi stropească toată puntea. Şi nu vreau să descriu cum arată acea apă şi ce pluteşte prin ea. Aşteptăm să apună soarele, pentru ca autorităţile egiptene să iasă din nemişcarea prilejuită de Ramadam şi să ne putem face formalităţile de intrare în ţară. Odată ce intrăm în contact cu oamenii din port începem să înţelegem nervozitatea lui Marius. Vizele de 15 dolari costa 25. Si acesta este numai începutul tăvălugului financiar. Toate taxele care se cer sunt duble, triple decât ar fi normal. Marius şi Cătălina încearcă să negocieze din greu, dar nu prea au succes. Li se cer sute de euro ca taxă de măsurare a bărcii. Pentru ce - se întreabă ei - când toate datele ambarcaţiunii sunt trecute în cartea de identitate a bărcii? Nu ai cum să scapi însă, iar a doua zi, când vine, domnul care ar trebui să măsoare îl întreabă senin pe căpitan - nu aveţi cumva o ruletă? Apoi urmează, seara, negocierea costurilor de traversare a Canalului. Preţul cerut este atât de mare şi atât de departe de cel oficial încât capitanul spune că nu mai trece Suezul şi se întoarce din drum. Egipteanul mai micşorează suma... Două ore s-au tocmit Marius şi Cătălina pe tema taxei. Si nu ai ce face, dacă nu dai bacşişuri imense - pe care egiptenii când le cer le numesc elegant "present" - cadou - rişti să aştepţi zile întregi ca să poţi pleca mai departe. Iar fiecare oră legat la acel chei este un chin.

Eu şi Marius Neacşu am vrut în prima seara să vizităm un pic oraşul. Când am păşit dincolo de gardul care înconjura cheiul, am ramas locului, năuciţi. Câţi oameni, câte maşini cu farurile stinse în plină noapte, într-un vuiet şi o mişcare alatorie care nu poate fi descrisă! Era un şoc dupa linistita Grecie si câteva zile de solitudine pe mare. In Port Said părea ca toată populaţia este pe stradă - oamenii vorbeau, mâncau, mergeau grăbiţi incoace si incolo, iar masinile claxonau intr-una, scurt si fara nervozitate - doar asa... preventiv. Foloseau claxonul ca înlocuitor de faruri. A doua zi am încercat să aflăm de ce nu-şi aprind luminile. Iata ce ne-a spus vamesul, cu aerul că ne vinde un pont foarte bun - daca nu foloseşti farurile, bateria te ţine mai mult.

Ne pregătim să plecăm. Trebuie să ne însoţească pe parcursul trecerii prin Canalul Suez un "pilot", adica un domn care se urcă pe barcă, citeşte Coranul, iar când se dă jos cere un "present". Şi daca nu-i convine cât i-ai dat, îţi bate obrazul şi îţi mai cere. Şi un tricou nu ai? Sau o şapcă? Sau măcar un pix... Si nu ai voie să traversezi canalul într-o zi, eşti obligat să mergi numai cu motorul şi să opreşti peste noapte la jumătate, în Izmailia. Pentru ca a doua zi să vină la bord alt pilot şi povestea să reînceapă.

Dar în sfârşit, seara, ieşim din canal spre Marea Roşie. Anton Lupan, căpitanul corabiei Speranţa din romanul "Toate pânzele sus" al lui Radu Tudoran , a oprit în Suez şi a cumpărat tunuri ca să-i poată înfrunta pe piraţi. Noi am debarcat „pilotul" şi apoi am pornit, fără tunuri dar cu toate pânzele sus, spre larg. Spre sud.

Toata noaptea Marius Albu a navigat printre platforme petroliere, vapoare si platforme închise şi nesemnalizate luminos. Cătălina urmărea şi ea permanent radarul si gps-ul, aşa că au făcut de cart amândoi într-un stres teribil. Dar Marius era hotărât să nu se mai apropie de continent până în ziua în care avea să ne lase pe noi, echipa de filmare, în Hurghada, adică peste vreo săptămână.
A urmat călătoria spre insula din Marea Roşie unde - conform romanului - Anton Lupan aflase ca prietenul sau Vaillant este tinut prizonier de pirati. Am găsit insula şi am găsit şi o comoară - recifurile de corali pline de peşti multicolori. Marius Neacşu a montat camera în carcasa etanşă şi a început astfel partea subacvatică a călătoriei noastre. In documentarele „Cu toate pânzele sus" care vor fi difuzate în grila de vară, dar şi în fillerele de pe TVR 2, veţi putea vedea imagini din această călătorie.

Codruţa Angelescu