Pe data de 31 martie 2009, telescopul Michelson Doppler Imager a surprins o imagine a Soarelui, complet lipsit de pete. Acest lucru nu este ceva special, deoarece petele solare apar ciclic. Iar oamenii de ştiinţă compară ciclul de apariţie al petelor solare din acest moment cu bursele agitate ale lumii. Când crezi că a fost atinsă limita inferioară, afli că este loc de şi mai puţin.
Perioada de acalmie a început în anul 2008, an care a fost foarte sărac în pete solare. Nicio pată nu a fost observată în 266 dintre cele 365 de zile ale anului, adică un procent de 75%. Un an comparabil cu acesta a fost tocmai 1913, când timp de 311 zile, pe suprafaţa Soarelui nu a apărut nicio pată. Analizând aceste date, oamenii de ştiinţă au considerat că ciclul de apariţie al petelor solare şi-a atins minimul în 2008.
Dar se pare că nu este aşa. În acest an, până pe 31 martie, nu a fost semnalată nicio pată. Dintre cele 90 de zile ale anului 2009, în 78, adică 87% dintre ele, nu au fost semnalate pete solare.
Concluzia? „Trăim un minim solar extrem,” spune fizicianul Dean Pesnell, de la Goddard Space Flight Center, din Greenbelt, Maryland. „Este cea mai liniştită perioadă pe care o vedem de aproape un secol,” este de acord şi David Hathaway, de la Marshall Space Flight Center, din Huntsville, Alabama.
Aceste perioade de calm, care se succed la un interval de circa 11 ani, fac parte din ciclul de apariţie al petelor solare. Petele solare sunt, de fapt, insule de magnetism de mărimea unei planete care apar pe suprafaţa Soarelui, şi sunt sursa exploziilor solare, a expulzărilor masive din corona solară şi a radiaţiilor intense de raze ultraviolete. La mijlocul secolului al XIX-lea, astronomul german Heinrich Schwabe, pasionat de procesele care se desfăşurau pe suprafaţa Soarelui, a început să analizeze temeinic perioadele de apariţie a petelor solare şi numărul acestora. Astfel, Schwabe a observat că perioadele de vârf ale activităţii solare erau întotdeauna urmate de perioade de calm relativ - un tipar care s-a menţinut pentru mai bine de 200 de ani.
Un alt parametru foarte important care este urmărit pentru a analiza activitatea Soarelui este vântul solar. Acesta are un rol extraordinar deoarece împiedică razele cosmice să pătrundă în interiorul sistemului solar. Dacă vântul îşi pierde din putere, sănătatea astronauţilor care lucrează pe orbită este pusă în pericol, iar pe Pământ vor fi mai puţine furtuni geomagnetice şi aurore boreale. Încă de la mijlocul anilor '90, sonda Ulysses a dezvăluit o scădere de 20% a presiunii vântului solar - cea mai scăzută valoare de când a început măsurarea acestuia, în anii 60.
În plus, mai multe sonde ale NASA au arătat că, de la minimul solar din 1996, strălucirea Soarelui s-a diminuat cu 0,02% în spectrul luminii vizibile, iar lungimile de unde UV extreme s-au micşorat cu 6%.
Aceste schimbări nu sunt suficiente pentru a atenua încălzirea globală, dar au alte efecte secundare importante. Stratul superior al atmosferei este încălzit mai puţin de către Soare şi, în consecinţă, este mai puţin „umflat”. Sateliţii care orbitează Pământul sunt mai puţin afectaţi de frecarea cu atmosfera şi, astfel, au o durată de viaţă mai lungă. Ceea ce, teoretic, este o veste bună. Însă, acest lucru este valabil şi pentru deşeurile spaţiale care pot ameninţa sateliţii încă funcţionali.
În sfârşit, şi radio-telescoapele înregistrează cea mai ,,tăcută" perioadă din 1955. După Cel De-al Doilea Război Mondial, astronomii au început să „asculte” Soarele pe lungimea de undă de 10,7 cm. Unii cercetători presupun că scăderea emisiilor radio în timpul acestui minim solar indică o slăbire a câmpului magnetic global al Soarelui. Este, însă, doar o ipoteză, deoarece nu se cunoaşte cu exactitate sursa acestor emisii radio.
Toate aceste date au declanşat, cum era şi firesc, o dezbatere ştiinţifică. Oare acest minim al activităţii solare este o valoare extremă, sau doar o corecţie firească, după o serie de maxime ale activităţii solare?
„De când a început Era Spaţială în anii '50, activitatea solară a fost, în general, susţinută,” precizează Hathaway. „Cinci dintre cele mai intense cicluri solare înregistrate au fost consemnate în ultimii 50 de ani. Pur şi simplu nu suntem obişnuiţi cu acest tip de calm.”
Însă, acum o sută de ani, calmul extrem era relativ obişnuit. Perioadele de minim solar din 1901 şi 1913, de pildă, au ţinut mai mult decât cea de acum. Pentru a le egala, din punct de vedere al valorilor şi al duratei, minimul actual ar trebui să se menţină pentru cel puţin încă un an.
Într-un fel, această perioadă este extraordinară, spune Pesnell. „Pentru prima dată în istorie, putem observa un minim solar extrem.” O flotă de sonde - inclusiv Solar and Heliospheric Observatory (SOHO), sondele gemene ale Solar Terrestrial Relations Observatory (STEREO) şi alţi câţiva sateliţi - studiază Soarele şi efectele sale asupra Pământului. Folosind o tehnologie inexistentă acum 100 de ani, oamenii de ştiinţă măsoară vânturile solare, razele cosmice, iradianţa şi câmpurile magnetice. Detectarea minimului solar s-a transformat într-o adevărată şi entuziamantă aventură.
Oricât de avansată ar fi tehnologia actuală, nimeni nu poate spune ce va urma. Modelele create de zeci de fizicieni se contrazic, uneori de-a dreptul flagrant, în legătură cu momentul când se va încheia perioada de minim şi cât de puternic va fi următorul maxim solar. De fapt, toate modele se bazează pe presupuneri şi ipoteze, deoarece mecanismele fizice care stau la baza ciclului petelor solare nu sunt cunoscute.
Fizicianul Dean Pesnell crede că, până la sfârşitul anului, numărul de pete solare va începe să crească, iar în anii 2012 sau 2013 va fi înregistrat un maxim solar, de intensitate sub-medie. Dar, este doar o prognoză. Iar acestea sunt de multe ori infirmate şi fizicianul ştie acest lucru.
Sursa: NASA
